cuprinsul cartii

Viata lui William Marrion Branham

……si daca iti place cartea ,  trimite te rog linkul   https://supranaturalul.wordpress.com
si prietenilor tai.

Această bibliografie este diferită de orice altă carte pe care ai citit-o vreodată. Deoarece s-a petrecut cu adevărat…..exact cum este scris aici.
 
Undeva în lume, cineva, caută răspunsul la întrebări ca :
Oare Dumnezeu există cu adevărat? Dacă există, cine este El? Şi unde este El? Acest Dumnezeu este interesat de viaţa mea?Această carte îţi este dedicată ţie, tinere căutător.
Pentru că şi eu am fost cândva ca tine.
autorul: Owen Jorgensen
 

Intoducere
capitolul 1: Un semn neobisnuit la nastere (1909-1912)
capitolul 2: Prima viziune (1912-1916)
capitolul 3: Gustul-saraciei (1916-1917)
capitolul 4: Batut fara mila
capitolul 5: Impuscat accidental
capitolul 6: Vantul starnit din senin
capitolul 7: Evadarea spre desertul din vest (1927-1929)
capitolul 8: Semnul urmator– 1929
capitolul 9: Ultima sansa (1931-1932)
capitolul 10: Primul test al credintei – 1932
capitolul 11: Imputernicit de o evanghelie supranaturala
Capitolul 12: Un om plutind în aer (1933)
Capitolul 13: Steaua misterioasă apare din nou (1933)
Capitolul 14: Viziunea viitorului tabernacol (1933)
Capitolul 15: O cerere în căsătorie fără cuvinte (1933)
Capitolul 16: Ca un liliac venit din adanc (1933 – 1934)
Capitolul 17: O căsătorie plina de sperante (1934-1953)
Capitolul 18: Greşeala de la Mishawaka (1936)
Capitolul 19: O perdea neagra (1936)
Capitolul 20 : Inundatii dezastruoase (1937)
Capitolul 21: Hope moare (1937)
Capitolul 22 : Cel mai intunecat moment (1937)
Capitolul 23: Inapoi (1937 – 1939)
Capitolul 24: Picioarele incrucisate se indreapta (1940)
Capitolul 25: Miracolul din M-i-i-i-lltown (1940)
Capitolul 26: Pierdut in Muntele Uraganului (1941)
Capitolul 27: Taurul ucigaş (1945)
Capitolul 28: Îngerul şi pestera (1946)
Capitolul 29: Semnul din palma (1946)
Capitolul 30: Prizonieri eliberaţi (1946)
Capitolul 31 : Un vis ciudat al unui barbat orb (1946)
Capitolul 32: Provocari (1946)
Capitolul 33: O linie de rugăciune de opt zile (1946)
Capitolul 34: Şocul revenirii acasă (1946)
Capitolul 35 : Un CEC de un milion de dolari (1947)
Capitolul 36 : Indienii Apasi (1947)
Capitolul 37 :Mustrarea Îngerului (1947)
Capitolul 38 : Miracolul (1947)
Capitolul 39 : Munţii Colorado (1947)
Capitolul 40 : Testul (1947)
Capitolul 41: Prima intalnire cu Fred Bosworth (1948)
Capitolul 42: Rupt şi refăcut (1948)
Capitolul 43 : Semnul al doilea (1948)
Capitolul 44: Înţelegându-si misiumea (1948-1949)
Capitolul 45 : Front Wayne (1949)
Capitolul 46 : Fotografia ingerului in Huston (1950)
Capitolul 47: Zborul disperat al unei privighetori (1950)
Capitolul 48 : Băiatul mort din viziune (1950)
Capitolul 49: Prieteni şi duşmani (1950)
Capitolul 50: O spălătoreasă îi întârzie zborul
Capitolul 51: Viziuni explicate (1950)
Capitolul 52: Un vultur in urma Râului Învolburat
Capitolul 53: Minuni în negru şi alb (1951)
Capitolul 54: Privind înapoi (1951)
Capitolul 55: Paradoxul Hall (1951)
Capitolul 56: Viaţa într-o cafenea (1951)
Capitolul 57: Temeri în Africa (1951)
Capitolul 58: Capcana (1951)
Capitolul 59: În sfârşit, Durban! (1951)
Capitolul 60: Prevestirea Îngerului (1952)
Capitolul 61 : Trei martori (1952)
Capitolul 62: La stânga la Lacul Missouri (1952)
Capitolul 63: Când dragostea iese în relief (1953)
Capitolul 64: Pentru viaţă (1953)
Capitolul 65: Chemat înapoi din Egipt (1954)
Capitolul 66: India (1954)
Capitolul 67: Ceva îl frământa… (1954)
Capitolul 68: Începutul , 1955
Capitolul 69: O avertizare serioasă (1955)
Capitolul 70: Mlădiţele adevărate şi cele false (1955)
Capitolul 71: Elveţia (1955)
Capitolul 72: Fotografia Îngerului în Elveţia
Capitolul 73 : Îngerul îl învaţă să pescuiască (1955)
Capitolul 74: Opsumul (1955)
Capitolul 75: Mexic: Mister şi minuni (1956)
Capitolul 76: America stă ca Israel, la Cades – Barnea (1956 – 1957)
Capitolul 77 : Împărţirea unei moşteniri (1957)
Capitolul 78: Waterloo (1958)
Capitolul 79: Binele si raul- explicatii
Capitolul 80: Să fie Viaţă! (1959)
Capitolul 81: După perdeaua timpului (1960)

CARTEA A 6-A: Cartea a şasea: Profetul şi descoperirea

Capitolul 81: După perdeaua timpului (1960)

Între 28 februarie şi 13 martie 1960, William Branham a predicat 14 predici în Phoenix, Arizona. Marţi seara, pe 8 martie, el a predicat mesajul „Deosebirea Duhului.” Pentru că împotrivirea la slujba lui creştea tot mai mult, Bill a vrut să clarifice lucrurile în faţa tuturor. Astfel, a spus că Ioan le-a poruncit creştinilor să pună la încercare duhurile ca să vadă dacă sunt sau nu de la Dumnezeu (1 Ioan 4.1-3). El i-a îndemnat pe creştini să deosebească duhul oricărei slujbe, privind la obiectivele slujitorului. Ce încearcă el să obţină? Încearcă să atragă atenţia asupra lui pentru o slavă personală? Încercă să-şi ridice propria organizaţie? Vrea să-i elimine pe ceilalţi din tablou, astfel încât să rămână numai el şi grupul lui? Dacă este aşa, acesta este un duh rău.

Isus nu S-a slăvit pe Sine, ci a dat toată slava Tatălui. Un slujitor adevărat îşi va folosi întotdeauna darul pentru zidirea Trupului lui Hristos şi pentru proslăvirea lui Dumnezeu. Un slujitor adevărat nu va despărţi niciodată oamenii, ci va încerca să-i aducă înapoi: nu într-o denominaţiune, ci într-o unitate a Duhului.  Un proroc adevărat (prorocii Noului Testament sunt predicatorii), le va arăta oamenilor Calvarul, nu pe el.

Bill a spus: „Să nu puneţi deoparte un om pentru că nu aparţine de gruparea voastră! Deosebiţi duhul lui! Dacă lucrează pentru acelaşi scop ca şi voi, să aveţi părtăşie cu el, deoarece voi lucraţi pentru o singură cauză măreaţă: cauza lui Hristos.

Moise a fost un proroc adevărat, pentru că singurul lui scop a fost să realizeze ceva pentru Împărăţia lui Dumnezeu. El a părăsit bogăţia şi slava pe care le putea avea în Egipt, pentru a ajuta poporului lui Dumnezeu să-şi împlinească destinul.

Comparaţi-l pe Moise cu prorocul fals Balaam. Balaam a avut un dar profetic adevărat, dar voia să-l folosească să ajungă bogat şi renumit. Dacă vedeţi pe cineva care are un dar mare pe care încearcă să-l folosească pentru o slavă personală, deosebirea duhului vă spune că acest lucru este greşit.

Când un om este uns cu Duhul lui Dumnezeu, se va comporta ca Dumnezeu; iar faptele lui Dumnezeu nu vor fi niciodată să ne rupă. Faptele lui Dumnezeu ne vor aduna împreună, pentru că suntem una în Hristos Isus. Scopul lui Dumnezeu este să ne aducă împreună; să ne iubim unii pe alţii. Un proroc adevărat, un învăţător adevărat, va încerca să aducă biserica într-o unitate a Duhului, astfel ca oamenii să-L poată recunoaşte pe Dumnezeu.. fie ca noi să avem deosebirea Duhului ca să deosebim duhul care este în noi; să vedem dacă este Duhul lui Dumnezeu sau nu.”

Din Phoenix, Bill a mers la Tulsa, Oklahoma. A început sâmbătă 26 martie, şi în nouă zile a predicat de nouă ori, încheind pe 3 aprilie, cu mesajul „Când vulturul îşi scutură cuibul.” În acea predică, William Branham a povestit cum mama vultur îşi căptuşeşte cuibul cu blană ca să-l facă  confortabil pentru micuţii ei. Când vine timpul ca ei să zboare, ea îndepărtează blana din cuib şi acesta devine incomod.

La fel procedează şi Dumnezeu. Uneori, el face viaţa copiilor Săi incomodă, deoarece vrea să-i înveţe ceva nou şi să-i urce la un nivel mai înalt.

Duminică după-amiază, Bill a primit un mesaj de la vechea lui cunoştinţă, Oral Roberts, care locuia în Tulsa. Roberts căzuse şi se rănise la picior, şi dorea ca Bill să meargă să se roage pentru el. Când a ajuns la casa mare şi frumoasă a lui Roberts, Bill l-a găsit stând în pat. Genunchiul îi era atât de umflat încât nu putea fi bandajat. Bill s-a rugat ca Domnul Isus să-l vindece, iar după câteva minute genunchiul a revenit la normal, aşa că Oral Roberts s-a putut da jos din pat şi l-a condus până la uşă.

În timp ce se despărţeau, Oral Roberts l-a întrebat:

„Ai văzut clădirea noului meu sediu?”

„Nu, frate Roberts. Voi trece să-l văd mâine după ce îl voi vizita pe Tommy Osborn.”

„Bine. Vei fi impresionat. Să nu uiţi că au avut un rol important şi ridicarea organizaţiei mele; tu   m-ai inspirat când am fost tânăr şi aşa mi-am început slujba.”

Luni, Bill a vizitat sediul organizaţiei misionare a lui Tommy Osborn, şi a vorbit în timpul orei de religie în care personalul de la birou se întâlneau şi se rugau înainte de a-şi începe îndatoririle zilnice. După aceea, Tommy Osborn l-a însoţit într-un tur al clădirii. Pe un perete al biroului lui Osborn se afla o hartă a globului pământesc şi sute de pioneze colorate indicau locurile unde Osborn a susţinut misionari creştini. El a spus:

„Frate Branham, eu sunt unul din elevii tăi, pentru că tu m-ai trimis să fac aceasta.” După ce a spus aceste cuvinte, i-a intins lui Bill  drept amintire: o statueta care înfăţişa un băştinaş african  ţinand în gură un băţ. „Gândeşte-te câte mii de oameni a  eliberat Dumnezeu de aceste lucruri!”

De acolo,  Bill a mers la Oral Roberts să viziteze noua sa clădire. Aceasta cuprindea aproape un bloc şi costase milioane si milioane de dolari. Domnul Fisher l-a condus într-un tur al clădirii: Ei au intrat prin nişte uşi de sticlă într-un hol cu marmură de import, iar interiorul era decorat cu oglinzi şi cu lucrări de artă. A văzut şi studioul din care Roberts îşi transmitea emisiunile radio şi Tv, tipografia în care tipărea ziarul său lunar intitulat „Apele vindecarii”, o mulţime de birouri pline de directori, contabili, secretare şi funcţionari care se ocupau de corespondenţă. Când au terminat turul şi a vrut să iasă afară, un poliţist l-a avertizat:

„Domnule Branham, cred că va fi greu să ieşiţi de aici, pentru că sunt vreo 50 de oameni care te aşteaptă la uşa de la intrare.”

„Nu mai este altă ieşire?”

„Ba da”, a răspuns domnul Fisher. „Întoarce-te pe acest coridor până ajungi la o uşă pe care scrie: „Ieşire”. Aceea dă în parcarea angajaţilor. Dacă îmi dai cheile de la maşină, ţi-o aduc acolo.”

Urmând instrucţiunile primite, Bill a ajuns curând afară.  A admirat arhitectura exterioară şi i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru tot ce a putut realiza acest bărbat.  Se gândea cu plăcere că odată l-a inspirat pe Oral Roberts.

Apoi gândurile lui au zburat în altă parte. Peste cinci zile avea să împlinească 51 de ani. Începând cu anul 1933, el a predicat în faţa a milioane de oameni din întreaga lume, a văzut mii de viziuni, s-a rugat pentru sute de mii de oameni şi a fost martor la sute de mii de vindecări şi minuni. Ce mai putea arăta pe pământ? Dacă ar fi comparat realizările lui Oral Roberts şi Tommy Osborn cu ale lui, cei doi tineri îl eclipsau pe învăţătorul lor. I-ar fi fost ruşine să le arate biroul lui: o rulotă veche, unde un secretar răspundea la scrisori cu o maşină de scris de mâna a doua. Iar în ce priveşte aspectul financiar, Bill avea mai puţin de 150 de dolari în cont.

„Doamne Dumnezeule”, s-a gândit el trist, „cred că nu ai încredere să laşi pe mâna mea atâţia bani şi responsabilităţile pe care le au fraţii aceştia.”

Chiar în clipa aceea, el a auzit un Glas care îi spunea cât se poate de clar: „Eu sunt de partea ta!” Melancolia şi tristeţea  au dispărut imediat, fiind înlocuite de pace şi bucurie. „Îţi mulţumesc, Doamne. Sunt atât de bucuros că Te am de partea mea.”

Domnul Fisher a apărut curând cu maşina după colţul clădirii.

Bill se gândea: „La sfârşitul drumului meu, după ce voi predica ultima predică şi mă voi ruga pentru ultima dată, poate Dumnezeu îmi va da şi mie o mică părticică din El, Acolo, pe partea cealaltă.”

Acesta era cel mai măreţ gând pe care îl putea avea.

De acolo, Bill a plecat acasă gândindu-se la cele trei meetinguri care erau programate în Kentucky pentru următoarele zece zile. Când trei dintre prietenii săi din Kentucky, l-au rugat să predice câte o seară în oraşele lor, Bill a simţit  o cercetare adâncă în inima lui, ca şi cum Duhul Sfânt i-ar fi spus: „Nu!” , dar el a spus „Da!” aşa că cei trei bărbaţi s-au grăbit să închirieze cele mai încăpătoare clădiri şi au pus afişe peste tot.

Din nefericire, Bill a luat de la Tulsa un virus care i-a afectat sinusurile şi gâtul. A doua zi, febra a crescut la 40oC şi a făcut o formă de laringită atât de gravă încât timp de nouă zile a putut vorbi numai în şoaptă. El s-a rugat sincer Domnului să-l vindece ca să-şi poată ţine promisiunea făcută prietenilor săi, dar zilele programate pentru meetingurile din Kentucky au trecut, şi febra îl ţinea încă la pat.

Luni 11 aprilie 1960, a încercat să se ridice, dar s-a simţit atât de rău încât s-a lăsat repede pe pat. Meda i-a adus un pahar cu suc de portocale şi o felie de pâine cu unt, iar Bill a rugat-o să stea puţin lângă el. Când s-a aşezat, i-a zis:

„Meda, mă întreb ce poate fi? De ce mă ţine Domnul în pat în timp ce sunt programate aceste meetinguri? Uneori mă întreb dacă chiar m-a chemat.”

„Bill, nu ţi-e ruşine de tine?” l-a mustrat cu blândeţe Meda. „Dumnezeu ştie ce face cu tine. Stai liniştit şi mănâncă-ţi dejunul. Mă întorc imediat să-ţi aduc nişte haine curate.”

Imediat ce a ieşit Meda, camera a dispărut şi Bill părea că stă într-o parcare de lângă clădirea cu armament. Din cer a venit o rază de lumină care a lovit armamentul şi l-a împrăştiat în bucăţele. După aceea, pe paleţii de transportat arme, s-au urcat un bărbat şi trei femei. Bărbatul a ridicat două bucăţi de placaj, le-a unit împreună şi a spus:

„Frate Branham, te vom ajuta să reconstruieşti aceasta. Dacă vei ţine bucăţile acestea împreună, le voi lipi.”

„Bine”, a spus Bill luând cele două bucăţi de placaj şi mişcându-le una pe lângă cealaltă.

„Nu face aceasta!” a poruncit Îngerul. Bill a aruncat imediat placajele, iar Îngerul a continuat:

„Ei sunt chiar acum pe drum să reprogrameze meetingurile din Kentucky, deoarece cred că Îl au pe „Aşa vorbeşte Domnului”, dar se înşeală. Să nu o faci!”

Viziunea l-a părăsit, iar cam după o jumătate de oră, a trecut pe la el, Fred Sothmann, ca să vadă cum se simte. Vorbind doar în şoaptă din pricina răguşelii, Bill i-a povestit viziunea pe care tocmai o văzuse. În timp ce vorbeau încă despre aceasta, a intrat Meda şi a zis:

„Bill, ai nişte vizitatori din Kentucky.”

„Sunt trei femei şi un bărbat, aşa-i?”

„Da.”

„Şi au spus că au „Aşa vorbeşte Domnul” pentru mine, aşa-i?”

„Da, aşa au spus.”

Bill i-a făcut semn lui Fred să vină mai aproape de el şi i-a spus încet:

„Frate Fred, du-te şi spune-le că nu pot s-o fac. Ei sunt oameni sinceri, dar cu toate acestea se înşeală.”

După ce vizitatorii au plecat, Bill s-a întrebat din nou:

„Oare de ce se întâmplă toate acestea? De ce nu pot să vorbesc? De ce nu pot să predic pentru prietenii mei? Dumnezeu a spus că va schimba slujba mea, dar nu ştiu ce să fac mai departe. Dacă fac o greşeală? Moise a greşit când a lovit stânca în loc să-i vorbească. (Numeri 20.1-12). Şi Elisei a greşit când i-a blestemat pe copiii care au râs de el pentru că era pleşuv (2 Împăraţi 2.23-24). Nu vreau să merg pe presupuneri şi să fac aceleaşi greşeli ca ei.”

Meda i-a adus încă un pahar cu suc de portocale şi l-a pus pe raftul de lângă patul lui. În timp ce o privea cum iese, Bill a observat pe perete o licărire luminoasă. Întorcându-şi capul să vadă ce era, a văzut cum peretele se dizolvă şi devine transparent. Curând a văzut o Biblie uriaşă care atârna pe cer. Ea acoperea soarele şi din cauza aceasta razele lui radiau din spatele ei în toate direcţiile. Din Biblia aceea a ieşit o cruce aurie, iar din cruce a ieşit Domnul Isus. El a păşit din cer prin perete şi a stat în aer deasupra patului lui Bill.

Lumina din Biblia aceea cerească, lumina faţa lui Isus şi arunca umbra Lui în cameră. Faţa aceea întruchipa toate caracteristicile bune în plinătate: dragoste şi compasiune, cunoştinţă şi înţelepciune, pace şi dreptate, autoritate şi putere; faţa Domnului le radia pe toate acestea şi multe altele. Nici un artist nu a reuşit să surprindă vreodată pe pânză adâncimea trăsăturilor Lui, însă cea mai apropiată operă pe care Bill o văzuse a fost a lui Heinrich Hofmann: „Hristos la 33 de ani.”

Bill a văzut de două ori faţa lui Isus Hristos în viziuni şi a văzut caracterul Lui de câte ori a citit Biblia…dar să-L vadă în dormitorul lui era copleşitor.

El i-a spus: „Aştepţi să-ţi fie confirmată noua slujbă, dar Eu am confirmat-o deja. Trebuie doar s-o accepţi!”

În clipa aceea, Bill a înţeles totul. Cât de des le spusese el oamenilor: „Isus te-a salvat deja şi te-a vindecat când a murit pe cruce, dar nu-ţi foloseşte la nimic până nu accepţi aceasta.” Acelaşi principiu era aplicat şi pentru noua lui slujbă.

Biblia spune că fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Poate Bill nu a înţeles ceea ce a vrut Dumnezeu de la el, dar a înţeles că trebuie să facă încă un pas în credinţă, încrezându-se în Dumnezeu că îi va arăta următorul pas când va veni timpul.

Isus a adăugat: „Tu umbli cu prea mulţi oameni. Ca să vorbeşti cu mine, va trebui să umbli singur.”

Acum înţelegea şi afirmaţia aceasta. El ţinea încă cont prea mult de sugestiile oamenilor care îl făceau să devină tot mai confuz când încerca să asculte de Duhul Sfânt. Noua slujbă era chiar în faţa lui: tragerea a treia era aproape. Era timpul să lase deoparte opiniile celorlalţi şi să asculte de vocea liniştită a Duhului Sfânt care îl călăuzea. Aceasta era lecţia pe care voia să i-o dea Dumnezeu prin cele trei întâlniri anulate din Kentucky.

În timp ce dispărea viziunea, Bill a zis: „Amin, Doamne!” Cuvintele i-au ieşit pline de hotărâre de pe buze. Simţea că gâtul îi era bine acum: sinusurile i  s-au uscat şi febra a dispărut.  A sărit bucuros din pat şi a strigat: „Meda!” Ea a alergat în dormitor şi   i-a zis bucuroasă:

„Bill, ţi-a revenit vocea!”

„Mai mult decât atât, mi-am recăpătat şi puterea. Domnul m-a vindecat.”

Două săptămâni mai târziu, sâmbătă 7 mai 1960, William Branham a visat că Iosif tuşea. S-a dus repede, l-a ridicat pe micuţul de cinci ani în braţe şi l-a strâns la piept. Copilul ardea din cauza febrei. Bill s-a trezit speriat, iar inima îi bătea ca un ceas deşteptător. A răsuflat însă uşurat când a înţeles că fusese doar un vis. S-a întrebat totuşi dacă acel vis avea vreo însemnătate şi dacă nu cumva Iosif se va îmbolnăvi.

În timp ce se gândea la ce visase, a privit pe fereastra dormitorului său. Era încă întuneric, dar se întrezărea puţin afară. Era o dimineaţă tipică pentru Indiana: înnourată, rece şi cu vânt. În depărtare se auzea lătratul unui câine, dar trecerea unui camion  l-a acoperit pentru o clipă.

Voia să se ridice când a observat o umbră maro care se mişca pe podeaua camerei lui. Nu era umbra nici unui obiect care s-ar fi aflat în lumină, deci nu avea cum să existe. Totuşi era acolo şi parcă semăna cu el. Apoi a observat o umbră albă care trecea pe lângă umbra maro şi care îi amintea de Domnul Isus.

Bill s-a uitat să vadă dacă soţia lui era trează ca să-i poată arăta ce vedea el, dar Meda dormea încă. Apoi s-a gândit: „Îmi pare rău, Doamne, dar aşa a fost întreaga mea viaţă. Dacă am făcut ceva bun, a fost nevoie să fiu împins tot timpul de Tine. O, dacă m-ai putea călăuzi!”

În clipa aceea, i s-a părut că umbra albă păşeşte în faţa celei maro şi o ia de mână ca şi cum ar conduce-o. Capul umbrei albe s-a întors spre pat şi pentru un moment s-a solidificat. În timp ce viziunea dispărea, Bill a apucat să vadă cel mai frumos chip pe care îl văzuse vreodată la un bărbat.

În dimineaţa următoare, pe 8 mai 1960, Bill a visat că era undeva în Vest. Pământul din jurul lui era uscat şi plin de tufişuri şi ierburi specifice deşertului. În acel vis, el şi soţia lui mergeau acasă de la pescuit. Bill avea undiţa într-o mână şi un fir pentru păstrăvi în cealaltă.  El s-a oprit la poarta deschisă a unui gard de sârmă: „Cerul este atât de senin aici în vest”, a spus el. „Nu arată ca cel din Jeffersonville. Meda, trebuia să ne fi mutat de multă vreme aici!”

„Da, Bill, ar fi trebuit s-o facem de dragul copiilor.”

Apoi s-a trezit. Era ora 7.00. „Am visat aşa târziu”, s-a gândit el. „Oare de ce?” S-a ridicat într-un cot şi a privit spre soţia sa: „Eşti trează, dragă?” dar ea nu s-a mişcat. Bill s-a lăsat înapoi pe spate, şi-a pus mâinile sub cap şi s-a gândit:

„Mă bucur că nu trebuie să predic în dimineaţa aceasta. Voi sta şi-l voi asculta pe fratele Neville.”

Gândurile i s-au îndreptat din nou spre visul lui. Fusese atât de minunat, încât acum se gândea ce avea să urmeze în viaţa lui. Cum ar fi dacă ar muri? Ştia că va intra instantaneu în teofania lui, dar nu era sigur cum este acel trup ceresc. Va avea vreo formă? Ştia că va avea un trup material când Isus Se va întoarce să Îşi aşeze Împărăţia de o mie de ani, dar dacă avea să moară înainte de a doua venire a lui Hristos? Cum va  fi în timp ce va aştepta? Va fi un duh sau un nor care pluteşte fără să poată vorbi cu prietenii lui sau să dea mâna cu ei? Acest lucru nu suna prea atractiv.

„Sper să nu trebuiască să trec prin aceasta!” se gândea el. „Mai bine să rămân om până la răpire. Oare cât timp mi-a mai rămas? Am deja 51 de ani; şi mai mult decât jumătate din timpul meu pe pământ s-a dus. Tata a murit la 52 de ani, dar nu am garanţia că voi trăi mai mult decât a trăit el. Desigur, el a băut până a murit. Înseamnă că dacă vreau să fac ceva pentru Dumnezeu, ar trebui să mă grăbesc.”

Dintr-un loc nedefinit, o Voce a spus: „Tocmai ai început s-o faci. Intră şi luptă!” Bill şi-a scuturat capul gândindu-se: „Poate este numai imaginaţia mea.”

Dar Glasul acela a vorbit din nou: „Intră în luptă şi du-te mai departe!”

„Poate eu am spus aceste cuvinte”, şi-a zis Bill. Şi-a pus mâna la gură ca să fie sigur că nu i se mişcă buzele. Dar Glasul a vorbit pentru a treia oară şi a spus: „Răsplătirea ta vine. Continuă să lupţi! Dacă ai şti ce se află la capătul drumului…”

Curând Bill a auzit cântecul suav al unui cor care cânta o cântare veche:

„Mi-e dor de acasă şi sunt trist

Căci vreau să-L văd pe Isus.

Aş vrea să ascult sunetul armonios

al acelor clopote

Asta mi-ar lumina cărarea

Şi va spulbera toată teama.

Doamne, lasă-mă să privesc după perdeaua timpului!”

Apoi, Vocea l-a întrebat:

„Ai vrea să priveşti dincolo de perdeaua timpului?”

„Asta m-ar ajuta foarte mult!” a răspuns Bill.

Ceea ce s-a întâmplat după aceea, nu a mai putut explica. Într-o clipă s-a văzut întins pe patul lui, iar în clipa următoare se afla pe un deal şi privea peste o câmpie cu iarbă grasă. Mii de oameni alergau spre el cu braţele deschise şi îi ziceau:

„Scumpul nostru frate!”

Bill a spus că erau câteva mii de oameni, dar puteau fi şi milioane. Toţi alergau spre el din toate părţile şi aveau în jur de 20 de ani: femei şi bărbaţi în floarea vârstei, cu ochii strălucind ca stelele şi dinţii lucitori ca perlele. Toţi erau cu picioarele goale şi cu haine albe care fluturau la fiecare pas. Bărbaţii aveau părul până la umeri, iar femeile îl aveau lăsat liber şi era până la talie.

Dacă aceasta era o viziune, era diferită de toate viziunile pe care le avusese până atunci. Putea simţi iarba moale sub picioarele goale şi o briză blândă îi mângâia faţa. Cel mai ciudat lucru era că îşi vedea propriul trup întins pe pat lângă soţia sa, iar ochii îi erau închişi ca şi cum ar fi dormit sau… murit. Cât de ciudat era să se uite la el însuşi în pat, şi în acelaşi timp să se vadă împreună cu alţi oameni care îl priveau. Trupul de pe pat era vechi de o jumătate de secol, avea fruntea pleşuvă şi ce a mai rămas din păr era cărunt, iar pielea era încreţită. Piele? S-a uitat la mâinile lui. Aici pielea arăta moale şi întinsă. Şi-a dus mâna la frunte şi şi-a trecut-o printr-un păr des şi creţ.

„Nu mai înţeleg nimic”, şi-a zis el. „Poate am avut un atac de cord şi am murit… Dar cine sunt oamenii aceştia care aleargă spre mine?”

Glasul acela i-a răspuns: „Nu-ţi aminteşti că în Biblie este scris că prorocii erau adăugaţi la poporul lor?”  (Geneza 25.8; 35.29).

„Ba da, îmi amintesc aceasta, dar desigur, nu sunt atâţia Branham.”

„Aceştia nu sunt Branham, ci sunt oamenii care s-au întors la Domnul prin tine.”

Prima care a ajuns la el a fost o tânără frumoasă. Ea şi-a pus braţele pe umerii lui şi i-a zis plină de bucurie: „O, scumpul nostru frate!”

Îmbrăţişarea ei era puternică, dar nu a simţit ceea ce simţea când îl îmbrăţişa soţia sa pe pământ. Bill a privit-o atent pe tânără. Era una din cele mai frumoase femei pe care le văzuse vreodată, dar nu-şi putea aminti s-o mai fi întâlnit cândva. Era greu să ţi-o imaginezi o tânără ridată. Nu-i de mirare că era atât de încântată să-l vadă.

Deşi pe prima femeie nu o recunoscuse, pe cea de-a doua a recunoscut-o uşor. Era Hope, prima lui soţie. Era la fel de luminoasă ca în ziua când s-a căsătorit cu ea. Când l-a îmbrăţişat, Hope nu i-a spus: „Scumpul meu soţ!” ci a strigat: „Scumpul meu frate!” Apoi s-a întors, a îmbrăţişat-o pe prima femeie şi amândouă şi-au spus: „Scumpa mea soră!”

Bill a simţit cum dragostea din inima lui se întinde cât e Universul. Acolo nu era gelozie; locul acela radia de desăvârşire. Dar era mai mult decât desăvârşit, era sublim. Era… Căuta cuvântul potrivit pentru a descrie totul, dar nu găsea nici unul care să se potrivească. Nici un dicţionar nu putea cuprinde ceea ce era acolo.

„Nu înţeleg aceste lucruri!” a spus Bill, dar Glasul i-a explicat:

„Tu ai predicat şi ai spus că este Duhul Sfânt. Aceasta este dragostea desăvârşită. Nimeni şi nimic nu poate intra aici fără ea.”

De acum, mulţimea l-a înconjurat din toate părţile, apoi l-au ridicat pe umeri şi l-au dus pe vârful dealului. După ce l-au pus jos, tinerii s-au dat înapoi şi au strigat într-un glas: „Scumpul nostru frate!”

Mulţimea a înconjurat dealul şi a preluat refrenul acela: sute de mii de tineri şi tinere strigau: „Scumpul nostru frate!”

Bill a ridicat o mână ca să liniştească mulţimea entuziasmată, iar când l-au putut auzi, a spus

„Eu nu ar trebui să fiu aici, pentru că nu sunt deloc special.” Dar Glasul i-a spus:

„Tu ai fost chemat să fii un conducător!” Iar mulţimea a strigat într-un glas:

„Dacă nu ai fi propovăduit Evanghelia noi nu am fi aici!”

„Unde este acest „aici”? Unde mă aflu?” a întrebat Bill.

Şi Glasul i-a răspuns: „Acesta este locul pe care Scriptura îl numeşte „locul de sub altar”.

„Dacă am trecut dincolo de perdeaua timpului, aş vrea să-L văd pe Isus.”

„El este puţin mai sus. Poporul tău aşteaptă aici ca Isus să vină din nou, iar când se va întâmpla aceasta, El va veni mai întâi la tine. Apoi, tu şi poporul tău veţi fi judecaţi după Evanghelia pe care ai predicat-o.”

„Fiecare conducător va trebui să vină la această judecată? Şi Pavel?”

‚Da.”

„Atunci este în ordine pentru că eu am predicat ceea ce a propovăduit Pavel. Dacă el a botezat în Numele Domnului Isus Hristos, şi eu am botezat aşa. Dacă a predicat despre botezul cu Duhul Sfânt, şi eu am predicat aceasta. Orice a predicat Pavel am predicat şi eu.”

„Pe aceasta ne odihnim noi!” a strigat mulţimea. „Noi suntem încredinţaţi  de această Asigurare. Tu ni-L vei prezenţa pe Isus Hristos, Mântuitorul nostru, iar după aceea vom merge înapoi pe Pământ să trăim veşnic.”

Chiar atunci Bill a simţi că îl trage ceva, iar când s-a întors a văzut calul pe care-l călărise în copilărie. „Prince, ştiam că vei fi aici!” Prince şi-a pus botul pe umărul lui şi a nechezat. Apoi Bill a simţit că cineva îi linge mâna. Privind în jos l-a văzut pe Fritz, dragul lui prieten din copilărie. Mângâindu-l, Bill i-a zis: „Fritz, ştiam că şi tu vei fi aici!”

Glasul i-a zis: „Dumnezeu ţi i-a dat pe toţi aceia pe care i-ai iubit şi care te-au iubit.”

Tabloul din jurul lui s-a evaporat şi a apărut dormitorul lui.

„Trebuie să mă întorc înapoi în trupul acela bătrân?”

„Da, tu trebuie să continui lupta.”

Următoarea răsuflare l-a găsit în trupul său îmbătrânit, dar acum totul era diferit. În inima lui se schimbase ceva: frica de moarte dispăruse total, deoarece acum înţelegea ce a vrut să spună Pavel prin cuvintele: „Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică.” (2 Corinteni 5.1).

S-a ridicat şi s-a aşezat pe marginea patului

„Te-ai trezit, Meda?” a întrebat el, dar soţia lui nu i-a răspuns nimic. Atunci a îngenuncheat lângă pat şi a început să se roage:

„Dumnezeule scump, ajută-mă să nu fac niciodată compromis cu Cuvântul Tău, căci vreau   să-L predic exact ca Pavel. Nu-mi pasă ce necazuri vor veni sau ce face altcineva, eu vreau să stau pe Cuvântul Tău şi să rămân în acel loc.”

În următoarea duminică dimineaţa, după ce a povestit bisericii experienţa sa, Bill a spus:

„Imaginaţi-vă undeva în spaţiu, un bloc de dragoste desăvârşită, cu aria de o sută de miliarde de mile pătrate. Apoi imaginaţi-vă că se îngustează cu fiecare pas care se apropie de pământ, până atinge punctul în care suntem noi. Acel punct este dragostea pe care o simţim acum şi este numai o umbră a ceea ce este acolo.

O, scumpii mei prieteni, dragii Evangheliei, copiii mei născuţi pentru Dumnezeu, ascultaţi-l pe păstorul vostru. Aş vrea să găsesc o cale să vă pot explica aceasta, dar nu am cuvinte. În spatele acestei ultime răsuflări este cel mai glorios lucru. Fraţilor, orice veţi face, nu rataţi aceasta! Lăsaţi deoparte orice altceva până când aveţi dragostea desăvârşită. Ajungeţi în punctul în care puteţi iubi pe oricine, chiar şi pe vrăjmaşii voştri.

Această vizită m-a schimbat total. Nu mai pot să fiu acelaşi frate Branham de până acum. Chiar dacă avionul se zdruncină sau este trăsnit, dacă cineva îndreaptă arma asupra mea sau orice altceva s-ar întâmpla, pentru mine nu mai contează. Prin harul lui Dumnezeu, eu voi continua lupta. Voi predica Evanghelia oricui voi putea şi îi voi îndemna pe toţi să-L accepte pe Isus Hristos ca Mântuitorul lor, astfel încât să poată intra în locul acela minunat de Acolo.”

Capitolul 80: Să fie Viaţă! (1959)

       În primăvara anului 1959, în timp ce conducea o altă campanie de vindecare prin credinţă, în Chicago, slujba lui Branham s-a schimbat din nou. Într-o seară, a cerut să se formeze un rând de rugăciune la dreapta lui. Unu, doi… trei oameni au venit în faţa lui, fiecare trăgând o viziune din darul lui, şi o dată cu aceasta şi din puterea lui.

A patra persoană care urma să stea în faţa lui în seara aceea a fost o tânără cu părul negru şi  lung până la umeri. Purta un costum maro cu cămaşă potrivită la culoare şi ţinea în braţe un copilaş înfăşurat într-o păturică roz. Când a văzut-o, Bill s-a gândit:

„Se pare că o cunosc pe femeia aceasta… Mi se pare atât de cunoscută.”

Studiind chipul copilaşului, şi-a dat seama că era foarte bolnav, iar viziunea care a urmat a descoperit mult mai mult.

„Copilaşul tău are şase luni şi cântăreşte numai 3 pound (aproximativ 1,400 Kg). Este fetiţă şi nu poate mânca. Tot ce intră în ea iese imediat. Ai dus-o la mai mulţi doctori dar nici unul nu a putut s-o ajute, pentru că nu ştiu ce are. Tu ştii că este pe moarte. Eşti membră a bisericii Swedish Convenaut şi păstorul tău te-a sfătuit s-o aduci la mine pentru rugăciune.”

„Aşa este,” a şoptit femeia cu voce tremurândă.

Scena din viziune s-a schimbat şi Bill a văzut copilaşul râzând şi jucându-se, aşa că a spus: „Soră, Aşa vorbeşte Domnul: copilaşul tău este vindecat!”

Tânăra mamă a părăsit platforma plângând uşurată. Privind-o cum pleacă, Bill s-a gândit: „Este ceva ciudat cu femeia aceasta!” Apoi şi-a amintit că în urmă cu patru ani, în timp ce se ruga în Phoenix, Arizona, a avut o viziune chiar cu femeia aceasta, şi în ea i s-a spus:

„Când se va împlini această viziune, slujba ta se va schimba!” Aceasta era femeia cu costum maro pe care o văzuse atunci în viziune. Era semnul dat de El că va primi mai multă putere în rugăciunea pentru bolnavi.

Cu următoarea persoană din rând, Bill a simţit mai puţină apăsare din partea fiecărei viziuni pe care o vedea în timpul serviciului de rugăciune. Deşi niciodată nu a putut să controleze curgerea viziunilor, el a învăţat cum să procedeze astfel încât să vină constant.

Astfel, întâi vorbea cu audienţa până simţea prezenţa Îngerului Domnului. Apoi vorbea cu prima persoană din rând până îi contacta duhul. Întotdeauna urma o viziune. După prima viziune, celelalte veneau foarte uşor. Problema lui nu a fost niciodată să intre în duhul deosebirii, ci să iasă din el. Înainte, viziunile îl controlau pe tot parcursul serviciului de rugăciune, trăgând din el toată energia, până la epuizare. Uneori avea nevoie de câteva ore ca să-şi revină, iar alteori zile sau chiar săptămâni, ca să-şi revină. Dar în seara aceea s-a schimbat totul.  Acum putea să iasă dintr-o viziune la fel de uşor cum intra în ea. Această abilitate i-a permis   să-şi păstreze energia şi să facă o alegere corectă pentru câţi oameni să se roage înainte de a se opri. Viziunile îl oboseau şi acum, dar nu atât de tare ca în anii trecuţi.

Când s-a întors acasă din campania din Chicago, Bill a aflat că Linda Kelly Smith era internată în stare gravă. Familia Kelly participa la slujbele din tabernacolul Branham, dar acum alunecaseră din nou în lume şi nu mai veniseră la biserică de câţiva ani. Doamna Kelly l-a chemat pe Bill să-l întrebe dacă vrea să meargă la spital să se roage pentru fiica ei.

Când a ajuns la spital, a găsit-o pe Linda Smith pe pat, sub un cort de oxigen, înconjurată de părinţii, soţul, socrii şi alţi membrii ai familiei. Femeia era însărcinată în luna a cincea, cu cel de-al treilea copil, dar din păcate copilaşul murise în pântecele ei. Şi ca situaţia să fie şi mai complicată, a făcut o uremie, o boală în care sângele reţinea substanţe care în mod obişnuit erau eliminate prin urină, aşa că medicul nu putea să îndepărteze chirurgical copilaşul mort. O operaţie în asemenea condiţii ar fi omorât-o  sigur, şi totuşi copilaşul mort trebuia îndepărtat pentru că altfel era în pericol mama. Părea o situaţie fără ieşire.

Bill a ridicat o parte a cortului de oxigen şi a zis:

„Linda, sunt fratele Branham. Îţi mai aminteşti de mine?”

Glasul ei era stins, dar mintea îi era limpede:

„Da, frate Bill, îmi amintesc de tine.”

„Ştii cât eşti de bolnavă?”

„Da, de aceea am rugat-o pe mama să te cheme.”

„Linda, care este situaţia între tine si Domnul?”

Când a auzit întrebarea, privirea femeii a fost umbrită de tristeţe:

„Nu sunt pregătită, frate Bill…”

Bill a îngenuncheat lângă patul ei şi ţinând-o de mână pe sub cortul de oxigen, s-a rugat cu ea. Linda I-a spus Domnului Isus că-i pare rău pentru păcatele ei şi I-a promis că Îl va iubi şi Îl va sluji câte zile va mai avea. Când şi-a terminat rugăciunea de pocăinţă, Bill s-a rugat pentru ea ca Dumnezeu să o vindece în Numele lui Isus.

În ziua următoare, când doctorii i-au canalizat sângele, au fost surprinşi să constate că uremia dispăruse. Încurajaţi de această turnură neaşteptată, i-au programat operaţia pentru a doua zi. Dacă sângele îi rămânea curat timp de 24 de ore, medicii puteau să îndepărteze în siguranţă copilaşul mort.

Când familia Lindei a auzit această veste bună, mulţi dintre ei s-au pocăit de păcatele lor şi    I-au promis lui Dumnezeu că Îl vor sluji pentru tot restul vieţii, ceea ce a făcut ca Bill să se simtă profund recunoscător Domnului.

În noaptea aceea Linda nu a putut dormi deloc, iar pe la miezul nopţii i-a spus mamei ei:

„Sunt atât de bucuroasă că am pace cu Dumnezeu! Mamă, eu plec Acasă…”

Doamna Kelly a bătut-o uşor pe mână şi i-a zis:

„Da, Linda. Dimineaţă doctorul va îndepărta copilul, iar peste câteva zile te vei putea întoarce acasă la soţ şi la copilaşii tăi; apoi poţi trăi pentru Dumnezeu.”

 „Nu, mamă, n-ai înţeles. Voi pleca la Casa mea cerească. Acesta este sfârşitul călătoriei mele.”

Câteva minute mai târziu, Linda a murit plină de pace şi de linişte.

Vestea morţii ei l-a tulburat profund pe William Branham, iar într-un moment de slăbiciune a zis: „Doamne Dumnezeule, dă-mi o explicaţie. După ce m-am rugat pentru ea şi ai vindecat-o de uremie, mulţi din familia ei s-au întors la Hristos din pricina vindecării ei…Şi Tu i-ai luat viaţa? Aş vrea o explicaţie.”

Explicaţia pe care o dorea nu a venit imediat. După câteva zile, Bill a uitat de cererea lui, dar Dumnezeu nu a uitat.

Patru luni mai târziu, în timp ce pescuia, Bill a văzut o viziune care Domnul îi arăta motivul. El a văzut-o pe Linda şi familia ei la un picnic lângă o apă. Apoi a văzut că Linda sărea de pe o stâncă pe alta, pe marginea unui mal abrupt, şi cumva a alunecat şi a căzut în apă; picioarele şi rochia i s-au prins printre rădăcini şi plante de apă, iar familia n-a observat lipsa ei decât atunci când era aproape prea târziu.

În timp ce soţul o trăgea din apă, pielea i se albăstrise din pricina lipsei de oxigen. Disperat, soţul ei i-a făcut respiraţie gură la gură şi cumva şi-a revenit. Când viziunea s-a terminat, Îngerul Domnului i-a zis lui Bill:

„Du-te la mama ei şi spune-i: Nu era Linda să moară anul trecut la picnic? Ea trebuia să moară atunci, dar nu era pregătită să treacă şi a trebuit să aştept până când sufletul ei era pregătit. De aceea  s-au întâmplat toate acestea când te-ai dus să te rogi pentru ea la spital.”

După ce a primit viziunea, Bill şi-a pus undiţa deoparte, şi-a cuprins faţa în mâini şi a început să plângă: „Doamne Isuse, iartă prostia mea. N-ar fi trebuit să spun niciodată că vreau o explicaţie, pentru că Tu nu datorezi nimic copilului Tău. Noi Îţi suntem îndatoraţi Ţie.”

Când s-a întors la Jeffersonville, William Branham s-a dus acasă la familia Kelly, pe strada Market şi a bătut la uşă. Văzându-l, doamna Kelly l-a întrebat:

„Ce te aduce la noi, frate Branham?”

„Soră Kelly, vreau să te întreb ceva. Este adevărat că Linda era să moară anul trecut la picnic?”

„Da, frate Bill. A căzut în apă şi nu a văzut nimeni. Soţul ei a tras-o afară şi a salvat-o făcându-i respiraţie gură la gură. De unde ai ştiut aceasta?”

„Mi-a arătat Domnul în viziune. Doamnă Kelly, Linda ar fi trebuit să treacă atunci, dar în marea Sa îndurare, Dumnezeu i-a cruţat viaţa până când sufletul ei a fost pregătit.”

 

Deşi campaniile nu-l mai extenuau ca înainte, William Branham a fost apăsat de alte poveri în anul 1959. Fără îndoială că cea mai grea dintre poveri  a fost lupta cu serviciul de adunare a taxelor. Investigaţiile guvernamentale cu privire la finanţarea campaniilor lui, au început încă din anul 1955. Astfel, în ultimii patru ani îi controlaseră de mai multe ori înregistrările contabile, dar nu au putut găsi nimic ilegal; nimic pentru care ar fi putut să-l acuze de fonduri suspecte. Acesta este motivul pentru care agenţii fiscali au schimbat tactica. Au spus că orice CEC care purta numele lui William Branham era considerat venit personal, chiar dacă banii mergeau direct în contul bancar al Tabernacolului Branham.

De obicei, când oamenii donau bani în timpul campaniilor, scriau pe cecuri: „William Branham”, în loc să scrie „Campaniile William Branham”. Fiscul i-a spus că datorează bani pentru fiecare cent primit în felul acesta. Astfel, calculând din urmă cu zece ani, şi incluzând dobânzi şi penalizări, i-au spus că datorează guvernului 355 de mii de dolari.

În ziua când agenţii guvernamentali i-au cerut să se întâlnească cu ei în biroul lor din Louisville, Bill s-a gândit că toate aceste întâlniri nu duceau nicăieri.  Avocaţii îi puneau mereu aceleaşi întrebări, apoi luau răspunsurile şi atâta le suceau şi le învârteau, încât reieşeau lucruri total neadevărate. Aceşti investigatori îi inspirau teamă şi frustrare, dar pentru că nu avea de ales, a fost de acord să se întâlnească cu ei.

A fost însoţit de reverendul Roberson, care nu era doar prietenul lui Bill, ci făcea parte şi din comitetul administratorilor din Tabernacolul Branham. Când au intrat, câţiva avocaţi de la fisc stăteau la o masă lungă, aşa că Bill, Roy Roberson şi domnul Orbinson, avocatul lui Bill, s-au aşezat pe partea cealaltă a mesei. Unul dintre avocaţii de la fisc a spus:

„Domnule Branham, noi avem câteva întrebări cu privire la unele sume, deoarece avem toate cecurile şterse ale Tabernacolului Branham şi ştim unde s-a dus fiecare penny. Întrebarea noastră este, dacă toţi banii au fost folosiţi pentru cheltuielile îndreptăţite ale bisericii. Spre exemplu, la o adunare de la Alberta, Canada, ai primit o ofertă de trei mii de dolari, iar duminica următoare ai dat toţi banii aceia la biserica în care ai mers.”

„Păi aveau nevoie de un acoperiş nou pentru biserica lor.”

„Hmmm, mai sunt aici şi nişte cecuri trimise la o femeie din New Albany: un CEC de 300 de dolari pentru alimente, iar celelalte, ca să-şi acopere chiria. Este vorba de 500 de dolari pentru chirie?”

„Este vorba de o femeie de 80 de ani, care este văduvă şi locuieşte împreună cu cei doi copii, bolnavi amândoi de artrită reumatoidă. Ea are un venit mic, iar proprietarul a vrut s-o scoată afară în mijlocul iernii. I-am plătit chiria în urmă şi în avans până în luna iunie.

„Hmmm, aici mai este un CEC care ne interesează. I-ai dat unui bărbat 1.500 de dolari ca să-şi construiască o casă.”

„Vechea casă a omului a ars. Tu ce ai face dacă ai vedea un tată cu cinci copii, locuind într-un cort în luna decembrie, la temperatura de îngheţ? Crezi că aş fi putut sta comod în casa mea caldă, ştiind că acei copii tremurau de frig şi că am destui bani încât să-i pot ajuta?”

„Hmmm, cenzorii au ştiut că ai dat aceşti bani?”

„Nu, domnule, nu au ştiut.”

„De ce nu le-ai spune?”

„Pentru că Isus a spus să nu ştie stânga ce face dreapta; şi nu există lege mai înaltă decât Legea lui Dumnezeu. Deci, nu era necesar să ştie şi cenzorii.”

  „Credem că trebuia să le fi spus. După înregistrările voastre, ai dat zeci de mii de dolari la persoane fizice fără ştirea cenzorilor.”

„Mă numiţi necinstit?”

„Nu, domnule Branham. Noi credem că eşti cinstit. Ceea ce vrem să spunem este că nu ai ştiut cum se umblă cu aceste cecuri. Când le-ai semnat, banii au devenit ai tăi înainte de a intra în contul bisericii, chiar dacă i-ai avut numai pentru un minut. Acesta este motivul pentru care datorezi taxă pe venit pentru banii aceia.”

„Desigur, semnătura mea este pe spatele fiecărui CEC, pentru că sunt trezorierul Tabernacolului Branham.”

„Cele mai multe cecuri au fost emise pentru William Branham, nu pentru Tabernacolul Branham. Noi nu taxăm Tabernacolul Branham pentru că este o biserică şi bisericile sunt scutite de taxe pe venit. Aceşti bani au fost banii tăi personali înainte să intre în contul bisericii.”

„Dar un agent fiscal mi-a spus că pot semna acele cecuri.”

„Omul acela nu mai lucrează pentru guvern.”

„Nici bărbaţii care au scris Constituţia nu mai sunt în guvern, dar cu toate acestea ea există încă, nu?”

Se simţea foarte obosit să repete tot timpul acele lucruri, aşa că a spus:

„Când am fost tânăr şi soţia mea s-a îmbolnăvit şi a murit, am avut de plătit mii de dolari pe cheltuieli medicale. Am muncit din greu şi am plătit până la ultimul bănuţ. Acum nu mai sunt tânăr, dar dacă datorez aceşti bani, îi voi plăti. Ceea ce mă întristează este că toţi acei oameni pe care i-am ajutat, trebuie să plătească taxă pe venit; ca de exemplu, femeia aceea sărmană de 80 de ani.”

„Te înşeli, domnule Branham. Ei nu trebuie să plătească taxă pe venit, deoarece au primit banii în dar, iar darurile nesolicitate nu se taxează.”

„Serios? Atunci nici eu nu datorez nimic guvernului, deoarece toţi banii din cont au intrat ca daruri nesolicitate. În viaţa mea nu am luat nici măcar o ofertă.”

Când au auzit aceasta, agenţii guvernamentali s-au uitat unii la alţii miraţi, iar unul dintre ei a întrebat:

„Poţi dovedi aceasta, domnule Branham?”

„Dacă vreţi, vă pot trimite milioane de scrisori la biroul vostru, de la milioane de oameni care mărturisesc aceasta. N-am cerut niciodată bani de la nimeni. Batistele de rugăciune pe care le trimitem, sunt gratuite. Chiar am mustrat câţiva manageri din cauză că au vrut să adune colecte în campaniile mele. Întotdeauna când cineva a făcut o donaţie, a făcut-o de bună voie.”

Această informaţie i-a zăpăcit pe avocaţi şi au început să vorbească între ei în şoaptă, furioşi, timp de câteva minute, după care întâlnirea din ziua aceea s-a încheiat, iar Bill a părăsit biroul cu senzaţia că a învins.

Dar cazul deschis de guvern împotriva lui era departe să se fi terminat. În ultimele săptămâni ale lunii iulie, 1959, avocaţii de la fisc l-au interogat timp de cinci zile la rând.

După sesiunea de vineri dimineaţa, Bill s-a întors acasă obosit şi tulburat din cauză că a trebuit să răspundă din nou la aceleaşi întrebări. Se simţea foarte nervos din pricina acelui audit şi frustrat pentru că îl reţineau de la programarea meetingurilor. Era tot mai nerăbdător pentru că avea tot mai mulţi bolnavi care doreau rugăciune, iar el nu avea timp pentru ei.

Totuşi, în după-amiaza aceea a putut să se roage pentru câţiva bolnavi, deoarece avocaţii de la Fisc au spus că pentru săptămâna aceea au terminat cu interogatoriul. Primul de pe lista de oameni care urmau să fie vizitaţi, a fost un bărbat care aştepta într-un motel, după ce condusese 400 de mile până în Jeffersoville, cu copilul bolnav.

În timp ce Meda îi pregătea un sandvici, l-a întrebat:

„Cum a fost în dimineaţa aceasta?”

„Dragă, m-au ameţit prin felul în care m-au interogat avocaţii aceia. La un moment dat am simţit că-mi pierd capul.”

Tocmai s-a aşezat să mănânce când a sunat telefonul. Meda a răspuns, apoi a pus mâna pe receptor şi a spus în şoaptă:

„Bill, este avocatul nostru. Spune că avocaţii de la Fisc vor să te vadă din nou în după-amiaza aceasta.”

„O, nu!” Nu mai rezist încă o dată. Spune-i că nu sunt aici chiar acum.” Zicând aceasta, s-a ridicat de la masă şi s-a dus în grădina din spate. Meda a pufăit nemulţumită, dar a făcut ceea ce i-a cerut soţul ei. După ce a închis telefonul, Bill s-a întors în cameră, s-a aşezat la masă şi şi-a pus suc de portocale într-un pahar. Meda l–a întrebat:

„A fost corect lucrul acela?”

„Sigur că da”, a comentat el. „N-am fost aici când i-ai spus.”

„Dar ai fost când a întrebat.”

„Dragă, să uităm asta. Este în ordine.” Dar în adâncul inimii ştia bine că nu e în ordine.

După ce a mâncat, s-a dus la motel unde se afla bărbatul cu băiatul bolnav. Când a început să se roage pentru băiat, a simţit că îl inundă un val de vinovăţie, aşa că şi-a zis: „Sunt un făţarnic. Cum pot să mă rog pentru copil când am minţit şi am pus-o şi pe soţia mea să mintă?”

S-a întors spre tatăl copilului şi i-a zis:

„Domnule, nu sunt vrednic să mă rog pentru copilul tău. Am făcut ceva greşit şi mă osândeşte inima. Dacă ai puţină răbdare, am să mă rog pentru copilul tău mai târziu. Acum trebuie să îndrept lucrurile.”

Mai întâi s-a dus acasă şi şi-a cerut iertare de la soţia lui, apoi s-a dus la biroul avocatului său. Domnul Orbinson era încă la birou când Bill a intrat acolo.

„Domnule Branham?” a spus el ridicând sprâncenele. „Credeam că nu eşti acasă.”

„Am ieşit doar afară din casă.” Apoi i-a mărturisit tot ce făcuse şi şi-a cerut iertare.

Domnul Orbinson s-a ridicat de la birou, s-a dus la Bill şi i-a strâns mâna zicând:

„Domnule Branham, întotdeauna am avut încredere în tine, dar acum am mai multă ca niciodată.”

Bill se simţea mai bine, dar mai avea o problemă de rezolvat, aşa că sâmbătă dimineaţa s-a dus la Tunnel Mill la peştera lui secretă. Acolo s-a rugat de la 7.00 dimineaţa până seara târziu, plângând şi rugându-L pe Domnul să-l ierte. În timp ce apunea soarele, Bill a ieşit  din peştera lui şi s-a urcat pe vârful unei stânci înalte de unde putea privi umbrele copacilor din vale. Pădurea era tăcută şi aerul umed, fără nici o briză de vânt. Bill şi-a ridicat mâinile şi L-a lăudat pe Dumnezeu pentru minunatul pământ pe care-l crease, apoi şi-a lăsat mâinile jos şi a spus:

„Doamne, odată l-ai ascuns pe Moise în crăpătura unei stânci  şi ai trecut pe lângă el, astfel că Te-a putut vedea pe dinapoi. Dacă m-ai iertat pentru păcatul meu, vrei să treci, Te rog, pe lângă mine ca să cunosc că greşeala mea nu mai este şi că pot merge să mă rog pentru copilul acela?”

Imediat ce a terminat rugăciunea, din tufişul din apropiere s-a ridicat un vârtej de vânt care s-a învârtit de-a lungul potecii, spre stânca unde stătea el. Sufla atât de tare, încât a trebuit să închidă ochii până când a trecut. Când totul s-a liniştit, Bill şi-a ridicat din nou mâinile şi a spus: „Te iubesc din toată inima, Doamne. Sunt atât de bucuros că eşti un Dumnezeu care răspunde la rugăciune şi îi iubeşti pe toţi cei care se întorc la Tine din toată inima şi se pocăiesc.”

Curând a luat-o pe potecă în jos, spre maşina care l-a dus pe şosea până la motelul unde s-a putut ruga pentru copilul bolnav care-l aştepta şi care a fost vindecat în Numele şi prin puterea îndurătorului Isus Hristos.

 

Joi, 8 octombrie 1959, William Branham, Banks Wood şi Fred Sothmann, au hotărât să meargă la vânătoare de veveriţe lângă Sale, Indiana, cam la 40 de mile nord de Jeffersonville. În fiecare dimineaţă se trezeau la 4.00 dimineaţa, astfel ca la ivirea zorilor să fie în pădure, în speranţa că vor prinde vreo veveriţă care căuta micul dejun, dar n-au avut succes.  Era spre sfârşitul sezonului, aşa că mulţimea mare de vânători decimaseră considerabil populaţia veveriţelor. După două zile de vânătoare, cei trei bărbaţi nu puteau arăta nici o veveriţă ca rezultat al eforturilor lor.

Sâmbătă dimineaţa devreme, Bill i-a lăsa pe Fred şi pe Banks pe o cărare din pădure şi el s-a dus mai departe, pe o altă potecă. Nu era o zi bună pentru vânătoare: vântul îngheţat dezgolise copacii şi tapetase solul cu un covor de frunze fragile, iar vântul rece făcea ca veveriţele să rămână în scorburile lor. Aşa se face că Bill a colindat pădurea timp de mai multe ore, fără să vadă nici măcar o coadă roşcată.

După o vreme, a coborât un deal spre un pârâu secat, apoi a urcat pe partea cealaltă a dealului. Curând a ajuns la nişte lanuri de porumb unde câţiva fermieri culegeau porumbul. Partea aceea a dealului era împădurită cu platani şi salcâmi. Bill vâna prin acele păduri din copilărie şi ştia că veveriţele evitau salcâmii din pricina ramurilor spinoase şi nu le plăceau nici platanii din cauză că nu le puteau mânca seminţele. Preferau fagul, alunul şi stejarul. Pe coama dealului erau şi câţiva aluni dar pentru că nu aveau nici o frunză nu le mai atrăgeau.

Deşi ştia că nu este nimic de vânat pe acolo, fiind obosit s-a întins între doi platani, ca să se ferească de vânt şi să se încălzească la soare. Pe unul dintre copaci l-a asemănat cu o busolă, fiindcă avea patru ramuri principale care erau îndreptate spre cele patru puncte cardinale. Bill s-a rezemat de trunchiul „busolei” şi s-a gândit să tragă un pui de somn. Curând s-a răzgândit, deoarece era 9.30 şi într-o oră trebuia să se întâlnească cu tovarăşii săi de vânătoare, iar dacă s-ar fi culcat nu se trezea să ajungă la timp.

În timp ce privea fermierii care culegeau, s-a gândit la un text din Scriptură care îi venea tot timpul în minte de vreo doi ani încoace. Este vorba de textul în care Isus spune că „oricine va spune acestui munte: „Mută-te şi aruncă-te în mare!” şi nu se îndoieşte în inima lui, ci crede că ceea ce a spus se va face, va avea lucrul cerut.” De ce vorbise Isus în felul acela? Isus nu a spus: „Dacă Eu voi zice acestui munte…” ci a spus: „dacă veţi zice acestui munte…” Nici măcar nu era invocată vreo rugăciune. Cum era posibil? Bill se întreba dacă făgăduinţa aceasta fusese dată numai apostolilor. „Din câte ştiu”, se gândea el, „toate făgăduinţele referitoare la puterea bisericii, au fost date prin legământul pe care L-a făcut Isus pe cruce şi au fost instituite când a dat Bisericii Duhul Său cel Sfânt în ziua de Rusalii. Deci, dacă voi fi întrebat vreodată de Marcu 11.23, voi spune că Isus a dat apostolilor Săi puteri speciale înainte de legământ.”

De undeva dintre crengi, a început să-i vorbească  un glas:

„Crezi că prorocii au vorbit când au vestit viitorul? Nu ai predicat tu că prorocii erau unşi cu Duhul Sfânt şi că nu vorbeau ei, ci Dumnezeu vorbea prin ei?”

„Da, Doamne, aceasta este adevărul”, s-a gândit Bill.

Glasul a continuat: „Şi asta a fost inclus în legământ. Dacă un om se putea preda lui Dumnezeu total, astfel ca El să-i poată folosi vocea, nu omul vorbea ci Dumnezeu se folosea de el. Cum vezi acele viziuni în timpul rândului de rugăciune? Crezi că prin propria ta înţelepciune le spui oamenilor povestea lor şi ce se va întâmpla în continuare? Crezi că predici prin propria ta înţelepciune? Ce crezi că se întâmplă când un creştin vorbeşte în limbi şi altul tălmăceşte?”

„Înţeleg”, a spus Bill cu voce tare. „Învelit în sângele legământului lui Isus Hristos,  este posibil ca un om să se predea atât de mult Duhului, încât să nu mai vorbească el, ci Dumnezeu. Dar cum se explică Marcu 11.23?”

„Textul acesta din Scriptură este adevărat ca toate celelalte texte scrise în ea. Dacă eşti uns cu Duhul Sfânt, vorbeşte, şi orice vei spune se va împlini.”

Deodată Bill a simţit că trece ceva peste el cu aşa putere mare încât a sărit în picioare speriat şi a zis:

„Cine a vorbit?” A privit atent în jur şi a întrebat din nou: „Cu vine vorbesc?” Nu era nimeni. Singurul zgomot pe care-l auzea era cel făcut de vântul care răscolea frunzele uscate şi de fermierii care recoltau în depărtare.

„Doamne, Tu eşti? De obicei văd acea Lumină care-mi vorbeşte, dar acum nu văd nimic.”

Atunci vocea a vorbit din nou foarte aproape de el şi i-a spus cât se poate de clar:

 „Spune ce vrei şi ţi se va da!”

„Ce se întâmplă?” s-a întrebat tulburat. „Îmi pierd minţile? Nu vreau să fiu un fanatic şi să cad într-o extremă.” Şi-a muşcat un deget până a simţit că-l doare tare. „Nu dorm, deci nu este un vis. Dar nu pare a fi nici o viziune. De obicei când vine ungerea urmează o viziune. Voi aştepta puţin să văd dacă vine şi viziunea.”

Îşi simţea trupul amorţit, aşa că a început să se plimbe în jur mişcându-şi braţele. Curând, asupra lui s-a revărsat o ungere adâncă, iar Vocea i-a poruncit încă o dată:

„Spune ce vrei şi ţi se va da!”

Tremurând, Bill a întrebat:

„Doamne, aceasta este schimbarea din slujba mea de care vorbeai? Este în legătură cumva cu căsuţa aceea mică de sub cortul pe care mi l-ai arătat în viziune cu câţiva ani în urmă?” Glasul a răspuns:

„Eu confirm lucrurile pe care le voi face. Spune ce vrei şi aşa va fi!”

„Aici nu sunt oameni bolnavi, ce să cer?”

„Tu vânezi şi ai nevoie de veveriţe, aşa cum Avraam a avut odinioară nevoie de un berbec.”

„Aşa este. Aş putea avea…” Cuvintele i s-au oprit în gât şi se gândea: „Doamne, dacă fac ceva greşit, Te rog să mă ierţi, dar vreau să ştiu dacă eşti Tu sau nu eşti Tu în lucrul acesta.” Apoi a spus cu voce tare:

„Astăzi voi împuşca trei veveriţe tinere, roşcate.”

„Din ce direcţie vrei să vină?”

Bill a tras aer în piept în timp ce se gândea: „Am ajuns până aici, aşa că voi termina. Dar voi alege ceva imposibil.”

Privind în jur, a observat un salcâm situat la vreo 50 de yarzi (aproximativ 46 de metri) distanţă, care avea câteva crengi uscate. Era crescut la marginea unui crâng , în apropierea fermierilor care recoltau porumbul. Ştiind că nu se va întâlni niciodată o veveriţă printre acele ramuri spinoase, Bill a arătat spre un anumit loc şi a spus: „Acolo să fie o veveriţă roşcată… Acolo, la capătul ramurii fără frunze şi eu s-o împuşc de aici.”

În timp ce lăsa jos degetul cu care arătase creanga, a văzut că acolo era deja o veveriţă care privea spre el. Bill a luat puşca, şi-a fixat-o de umăr şi a tras. Veveriţa s-a prăbuşit imediat atinsă de glonţ, iar el s-a grăbit spre animalul mort şi s-a uitat la ea. O împuşcase drept între ochi, iar sângele îi curgea din cap pe frunzele îngălbenite. A ridicat-o de jos. Era caldă. A pus-o în tolbă gândindu-se: „Viziunile nu sângerează, ceea ce înseamnă că e veveriţă reală. Poate a fost o întâmplare… Doamne, dacă ai fost Tu, să se întâmple din nou astfel ca diavolul să nu mai aibă loc să spună că a fost o întâmplare.”

Acea super-ungere a trecut din nou pe deasupra lui cu mare putere. Bill a privit în jur printre copaci, până când a văzut un loc neobişnuit de a întâlni o veveriţă. Tot cam la 50 de yarzi (46 de metri), era un salcâm uscat care avea iederă crescută pe el. Veveriţele evitau întotdeauna iedera, aşa că Bill a arătat spre o anumită ramură a acelui copac şi a spus:

„Vreau ca următoarea veveriţă să stea acolo.” Când a lăsat degetul jos, veveriţa era deja acolo. Uluit, Bill s-a frecat la ochi şi a privit din nou. Era acolo. A ridicat puşca şi a tras. Veveriţa a căzut de pe ramură cu un zgomot înăbuşit. Bill s-a dus acolo, a dat viţele de iederă la o parte cu arma, a ridicat animalul şi l-a băgat în tolbă.

„Doamne, Tu ai fost!” a spus bucuros. „Cred că acum înţeleg ce spune Marcu 11.23. Îţi mulţumesc Doamne, pentru că ai confirmat Cuvântul Tău. Abia aştept să le spun şi celorlalţi despre aceasta.”

A pornit spre drum, dar a auzit Glasul care îi vorbea din nou: „Ai cerut trei veveriţe.” Avea dreptate; spusese trei. Bill a privit în jur căutând un alt loc unde să fie o veveriţă, apoi şi-a zis: „De data aceasta voi cere ceva imposibil.” La marginea lanului de porumb era un ciot albit de soare, iar pe el mai era un singur ciot de creangă, aşa că Bill a zis:

„Vreau să vină o veveriţă roşcată din crângul acesta, să fugă spre ciotul acela, să se urce pe ciotul acela de ramură şi să privească la fermierul acela.” Nu s-a întâmplat nimic. A aşteptat cam zece minute dar nu a apărut nici o veveriţă. Era deja 10.30. Atunci Bill s-a ridicat şi a zis: „Tată, ai spus că orice lucru trebuie bazat pe mărturia a doi sau trei martori (Matei 18.16, 2 Corinteni 13.1). În tolba mea sunt doi martori, deci sunt mulţumit. Îţi mulţumesc, Doamne, pentru aceste două veveriţe. Acum trebuie să mă întorc pentru că mă aşteaptă Banks şi Fred.” Spunând aceste cuvinte, Bill şi-a pus tolba pe umăr şi a făcut câţiva paşi îndreptându-se spre drum.

„Dar Scriptura spune că dacă nu te vei îndoi în inima ta, ci vei crede că ceea ce ai spus se va face, se va împlini. Te îndoieşti?” l-a întrebat Glasul.

Bill s-a întors înapoi zicând: „Nu, Doamne, nu mă îndoiesc de Cuvântul Tău.”

În clipa aceea, din crâng a ţâşnit o veveriţă, a alergat spre lanul de porumb, s-a urcat pe ciot şi de pe acea singură ramură s-a uitat la fermier. Bill şi-a dat jos arma de pe umăr, a ţintit veveriţa şi a tras. Glonţul a lovit-o direct în ochi.

În timp ce punea animalul în tolbă, un glas i-a şoptit în minte: „Ştii ceva? Pădurea este plină de veveriţe. Tot ce s-a întâmplat aici este doar o coincidenţă.”

„Mai vedem noi, Satan!” a răspuns Bill, după care s-a întors la cei doi platani şi s-a aşezat acolo. A aşteptat până după-amiază, dar în tot acest timp nu a văzut nici cea mai vagă urmă de altă veveriţă şi nici n-a auzit vreun lătrat de veveriţă.

 Deşi în Indiana sezonul de vânătoare s-a închis pe 13 octombrie, în Kentucky a rămas deschis încă câteva săptămâni. În timpul primei săptămâni din noiembrie, William Branham, Banks Wood şi Tony Zabel au mers în oraşul Elkhorn, Kentucky, să vâneze împreună cu Charlie Cox, cumnatul lui Banks Wood.

Elkhorn este un oraş mic din estul statului Kentucky, aşezat la poalele munţilor Appalachian. Zona aceea împădurită ascundea cel mai bun loc de vânat şi pescuit din lume, iar Bill mergea adesea acolo ca să scape de presiunea slujbei lui. Charlie şi Nellie Cox îl primeau întotdeauna cu bucurie în casa lor de la ţară. Vremea din săptămâna aceea din noiembrie nu era prea bună pentru vânat, deoarece sufla un vânt rece care ţinea în fiecare zi veveriţele în vizuinile lor. Orice veveriţă mai curajoasă care se aventura afară, era avertizat de pericol, de vreascurile care trosneau sub apăsarea cizmelor vânătorilor. După două zile de vânătoare, Charlie era singurul din grup care a împuşcat câteva veveriţe. Bill nu avusese încă şansa să folosească arma de calibru 22 cu care era dotat. Nici vineri 6 noiembrie nu i-a mers mai bine. În după-amiaza acelei zile a ajuns într-un loc familiar dintre dealuri. El îl numea Sportsman’s Hallow, deoarece odată vânase 16 veveriţe acolo, toate stând într-un singur copac. Bill împuşca doar câte îi erau necesare, iar pe restul le lăsa să plece. Acum stătea pe partea estică a dealului, deasupra vâlcelei şi privea atent să vadă dacă era ceva viu acolo. A privit mult timp, dar nu se mişca nimic. Şi aici lipseau veveriţele, ca de altfel în toată pădurea. Pentru că a stat numai într-un loc, i  s-a făcut frig. Aerul acela rece i-a îngheţat nasul, obrazul şi urechile, iar vârfurile degetelor îi amorţiseră deşi avea mănuşi. Şi-a zis că a vânat destul pentru ziua aceea şi că va mai încerca a doua zi. S-a întors să plece, dar a făcut un singur pas când a auzit o voce groasă ca mormăitul unui leu, care i-a zis:

„Câte veveriţe vrei azi?”

Frecându-şi pălăria, Bill a zis:

„Şase veveriţe ar asigura masa pentru familia mea… Deci dacă aş mai avea încă trei…”

Ungerea supranaturală a venit asupra lui cu o asemenea putere încât a trebuit să se rezeme de un copac ca să nu cadă. Şi aceeaşi voce i-a zis:

„Spune ce vrei, nu te îndoi şi vei avea ceea ce ceri!”

„Vreau să am cele trei veveriţe!” a spus Bill.

„De unde vrei să vină?”

„Una să vină din vest, una de la sud şi una de la nord.”

După ce a spus aceste cuvinte, Bill a privit atent pădurea. După câteva minute a văzut mişcându-se ceva pe partea cealaltă a vâlcelei. Punându-şi puşca la ochi, el a ţintit o veveriţă gri. Era la mai puţin de 90 de yarzi (81 metri) depărtare. Când a apăsat pe trăgaci, veveriţa a căzut moartă.

„Una este gata. Acum voi privi spre sud, pentru că următoarea va veni din partea aceea.”

A stat multă vreme pe un trunchi căzut la pământ, şi s-a gândit: „Se va întâmpla pentru că am vorbit sub ungere, şi dacă mi-a vorbit Duhul Sfânt, trebuie să se întâmple exact cum am spus.”

Cam după 15 minute a văzut o veveriţă care alerga de la baza unui copac dinspre sud, direct spre nord, unde stătea el. Era o ţintă uşoară, situată cam la 50 de yarzi (45 metri), aşa că a lovit-o exact într-un ochi. În clipa când a tras, şi-a făcut apariţia şi a treia veveriţă, care venea în fugă pe deal în jos şi s-a oprit în faţa unui buştean situat cam la 40 de yarzi (36 metri) sud-vest de Bill.

‚Iat-o şi pe cea de-a treia veveriţă”, s-a gândit Bill, ţinând ţeava puştii spre sud-vest. A apăsat pe trăgaci, dar nu nimerit-o. Veveriţa a sărit speriată pe buştean şi a alergat spre celălalt capăt al lui, unde s-a oprit să mănânce o alună.

„Cred că tremur prea tare şi de aceea nu o pot ţinti bine”, s-a gândit Bill, „dar tot aşa am fost şi când am împuşcat-o pe cealaltă.” Rezemându-se de copac, Bill a ţintit-o din nou, dar de data aceasta glonţul a trecut la 4 inch (10 cm) pe deasupra capului veveriţei, lovind buşteanul la spatele ei. Veveriţa a fugit şi s-a oprit cam la 3 metri de Bill.

„Cred că mi-am pierdut îndemânarea”, s-a gândit el în timp ce îşi arma din nou puşca. De obicei, Bill evita să împuşte veveriţele în piept pentru că acolo era carnea, şi le ţintea în cap sau în ochi. De data aceasta a ochit pieptul. A treia împuşcătură a împrăştiat frunzele din faţa animalului, care de data aceasta a dispărut speriată în câmp.

Pentru o clipă, Bill s-a simţit intrigat. Din cele 114 veveriţe pe care le împuşcase anul acela, ratase numai 5, iar acum ratase 3 împuşcături la rând. Cum era posibil? Apoi şi-a dat seama: el ceruse ca a treia veveriţă să vină din nord, iar Dumnezeu nu îl lăsase s-o nimerească pentru că ea venise din sud.

Privind spre nord, el a aşteptat cam 15 minute fără să se întâmple nimic. Soarele apunea şi pădurea se întuneca. Pe la ora 4.00, s-a hotărât să ia cele două veveriţe pe care le împuşcase, înainte să se întunece şi să nu le mai găsească. A ajuns în locul unde le lăsase şi pentru că era prea întuneric să mai împuşte altă veveriţă, s-a hotărât să revină a doua zi. Dar n-a apucat să facă nici zece paşi şi Vocea aceea gravă a tunat: „Întoarce-te după a treia veveriţă! Tocmai ai spus că se va întâmpla.”

Întorcându-se în locul de unde a tras prima dată, Bill a spus: „Doamne, eu nu mă îndoiesc nici un pic de Tine.” Chiar atunci a văzut a treia veveriţă urcând pe un stejar alb dinspre nord. Era deja întuneric, şi cu toată îndemânarea lui de cercetaş nu putea vedea veveriţa. În cele din urmă, a observat o pată neagră între crengile copacilor, şi a hotărât să-şi încerce şansa. După ce a tras, a auzit zgomotul unor gheare care se frecau de scoarţa copacului, apoi a sunat ca şi cum s-ar fi prăbuşit ceva la pământ şi a împrăştiat frunzele. Câteva momente mai târziu, o veveriţă a fugit către un copac situat la 6 metri est, de Bill.

Văzând-o, Bill s-a gândit că probabil era aceeaşi veveriţă; poate o ratase când era în stejarul alb, aşa că s-a îndreptat spre capătul celălalt şi a tras din nou. De data aceasta a lovit-o în plin. Veveriţa   s-a prăbuşit la pământ.

Ca să fie sigur, Bill s-a dus şi a verificat mai întâi terenul din jurul stejarului alb. Acolo a găsit cea de-a treia veveriţă, chiar în partea de nord cum ceruse. „Asta este minunat”, s-a gândit el, „Am cerut trei veveriţe, iar Domnul mi-a dat încă una pentru îndestulare.” Dar când s-a dus s-o ia pe cea de-a patra veveriţă, nu era acolo. „Ciudat… Eu ştiu că am împuşcat-o.” A căutat-o printre frunzele uscate, dar nu a găsit-o. Apoi a observat o gaură printre rădăcinile de la baza copacului, şi pentru că nu i-a încăput mâna a introdus în gaură un băţ. A simţit ceva moale, dar nu a reuşit s-o tragă afară cu băţul. „Precis e veveriţa. În seara asta nu o pot scoate, dar am să vin mâine dimineaţă după ea.” A acoperit gaura cu o piatră, apoi a plecat la maşină să se întâlnească cu prietenii lui. Ei au fost impresionaţi când l-au văzut venind cu trei veveriţe, deoarece ei nu reuşiseră să împuşte nici măcar una. Apoi când le-a povestit circumstanţele în care le-a vânat, au rămas uluiţi.

În seara aceea, înainte să meargă la culcare, Zabel i-a condus în rugăciune. Printre altele, el a spus:

„Doamne Dumnezeule, fie ca fratele Branham să găsească mâine dimineaţa veveriţa rămasă în gaură, astfel încât să fim încredinţaţi că ne-a spus adevărul.”

Cuvintele din rugăciunea lui Tony l-au şocat pe Bill, deoarece era diacon în biserica lui. Când soţia lui a fost pe moarte şi doctorii nu au mai avut ce să-i facă, Bill s-a rugat pentru ea şi Dumnezeu a vindecat-o. Cum era posibil ca acum să se îndoiască de cuvintele lui?

Sâmbătă dimineaţa părea la fel de rece şi de mohorâtă ca restul zilelor din săptămâna ceea. La dejun, Tony a spus:

 „Astăzi vom avea asigurată cel puţin o veveriţă, nu-i aşa Bill?”

„Frate Tony, tu chiar nu ai înţeles. Când am vorbit sub inspiraţie am spus trei veveriţe. Cea de-a patra nu are nimic de-a face cu aceasta.”

Pentru că în după-amiaza aceea trebuiau să plece spre Jeffersonville, s-au hotărât să vâneze numai până la ora 9.00 dimineaţa. Bill a petrecut două ore cercetând pădurea în zadar după vreo îmblănită gri, ca s-o împuşte, iar în final a renunţat. În drum spre maşină, avea însă timp să treacă pe la Green’s Hallow. În timp ce se apropia de locul acela, o voce i-a şoptit: „Dacă veveriţa nu este acolo? Atunci diaconul tău va crede că ai minţit.”

În clipa aceea, a venit din nou acea super ungere, iar Glasul i-a zis:

„Chiar dacă nu este acolo, spune că o vei găsi şi aşa va fi.” Atunci Bill a spus: „Doamne, Marcu 11.23 este Cuvântul Tău, iar eu iau acest Cuvânt şi pe baza Lui voi găsi acea veveriţă.”

Când a ajuns la copac, Bill a ridicat piatra de pe gaură şi a scormonit pământul cu cuţitul lui de vânătoare. Când a ajuns acolo unde ar fi trebuit să găsească veveriţa moartă, a dat peste un ghemotoc de rădăcini. Surprins, a zis: „Doamne, la ora 9.00 trebuie să mă întâlnesc cu fraţii şi eu nu am nici o veveriţă. Ce va crede Tony? Ce vor zice ceilalţi?”

A căutat din nou printre frunzele moarte de la baza copacului, dar nu a găsit nimic. „Stai puţin!” s-a gândit el. „Când am spus că voi găsi a patra veveriţă, am fost sub aceeaşi ungere care le-a adus şi pe celelalte trei. Dacă aceasta trebuie să confirme începutul noii mele slujbe, înseamnă că şi a patra veveriţă trebuie să fie aici undeva. Dar unde este?”

Atunci Glasul i-a zis: „Uită-te sub bucata aceea ce scoarţă moartă!”

Bill a dat bucata de scoarţă la o parte, dar acolo nu erau decât frunze. „Aici este ceva ciudat!”  s-a gândit el. Apoi, când s-a uitat mai atent, a observat câteva fire de păr gri care ieşeau de sub nişte frunze maro. A săpat puţin mai adânc şi a găsit cea de-a patra veveriţă.

Socotind şi cele trei veveriţe din Indiana, asta făcea şapte veveriţe în total – numărul desăvârşirii lui Dumnezeu.

 

Miercuri 11 noiembrie 1959, William Branham, Banks Wood şi David Wood, s-au dus la ferma lui Wright să aducă nişte  vin pentru Cina bisericii. George şi Murle Wright făceau acest vin din struguri crescuţi în grădina lor, iar lui Bill îi plăcea să ştie că vinul băut la Cină este făcut de oameni umpluţi cu Duhul Sfânt.

Ca de obicei, familia Wright l-a primit cu căldură şi l-au invitat la masă. Edith, fiica familiei, Murle şi George, l-au rugat pe Bill să împuşte unul sau doi iepuri, ca să pregătească o tocană de iepure. Desigur, Bill n-a putut s-o refuze pe Edith, deoarece întotdeauna a simţit o mare compasiune pentru ea. Avea 37 de ani şi aproape toată viaţa şi-o petrecuse într-un scaun  cu rotile, deoarece a paralizat încă din copilărie. În mod ironic, Bill ajunsese să cunoască familia Wright, tocmai din pricina suferinţei ei.

În anul 1951, William Branham a ţinut o adunare de trezire în Tabernacolul Branham. Când George Wright a auzit de acea trezire, a dus-o pe fiica sa handicapată pentru rugăciune. Edith avusese dureri cumplite mulţi ani. Prima dată când s-a rugat Bill pentru ea, nu a fost vindecată paralizia, dar au părăsit-o durerile şi nu s-au mai întors niciodată. Bill a apreciat acea atingere a milei Domnului, dar întotdeauna a fost frământat de ce nu s-a eliberat definitiv. Acest lucru a devenit şi mai presant atunci când a văzut că s-au vindecat oameni aflaţi într-o stare mult mai gravă decât ea. De-a lungul anilor, el a petrecut multe ore în post şi rugăciune pentru ca Domnul să-i arate o viziune cu vindecarea lui Edith, dar acea viziune nu putea fi forţată să vină. Tot ce putea face era să ceară, ştiind că Dumnezeu era suveran şi că voia şi scopul Lui erau adesea ascunse de înţelegerea limitată a omului.

Shelby, băiatul familiei Wright, a încărcat arma de calibru 22 a lui Banks şi a mers împreună cu el şi Bill la vânătoare de iepuri.  Nişte nori joşi şi gri ameninţau să-i ude, dar ploaia nu s-a pornit decât după ce au ajuns acasă cu vânatul. În timp ce jupuia şi curăţa iepurii, Bill a auzit zgomotul unui motor de  tractor care se apropia pe drum, şi curând au intrat în curte Hatie Masier şi cei doi fii ai ei, cu tractorul lor de 2 cilindri. Hatie locuia la o milă depărtare, iar când a auzit că Bill îi vizitează părinţii s-a grăbit să vină să aibă părtăşie cu ei.

Bill s-a bucurat mult că a venit Hattie, deoarece avea în buzunar ceva pentru ea. De curând, ea donase 20 de dolari fondului Tabernacolului Branham, dar pentru că ştia cât este de săracă, Bill voia să-i dea banii înapoi. Îşi amintea ziua aceea din anul 1940 când o căsătorise pe Hatie Wright cu Walter Masier. Walt a murit în anul 1955, când a trecut un tractor peste el, lăsând-o pe Hatie văduvă cu doi copii. Femeia a muncit din greu în mica ei fermă de pe deal, dar economic nu a prea avut succes. Ea i-a spus odată lui Bill că făcea în jur de 200 de dolari pe an, ceea ce însemna că avea mai multă nevoie de cei 20 de dolari decât Tabernacolul Branham. În clipa când a băgat mâna în buzunar ca să scoată banii, Bill s-a simţit cercetat de Duhul Sfânt, care i-a amintit din nou că Domnul Isus nu a oprit-o pe văduva care a dat ultimul ei bănuţ la sinagogă. Astfel, a renunţat să-i restituie banii, gândindu-se că o va răsplăti Dumnezeu în felul Lui şi la timpul hotărât de El.

La masa din bucătăria familiei Wright erau nouă oameni: Branks şi David Wood, George, Murle, Shelby, Edith Wright, Orville şi Cay Masier, băieţii adolescenţi ai lui Hattie şi Bill. Hattie stătea pe un scaun de lângă tejgheaua bisericii. Cam pe la ora 9.00, Bill a terminat de mâncat bucata lui de plăcintă cu cireşe înmuiată în melasă, apoi au discutat câteva ore despre lucrările lui Dumnezeu. Periodic, cineva îi punea câte o întrebare din Biblie, iar el răspundea. Cel mai mult a vorbit despre slujba sa: de unde venea, unde a ajuns acum şi încotro s-ar putea îndrepta. Pe la 4.30, a ajuns la Marcu 11.23 şi le-o vorbit despre evenimentele miraculoase petrecute săptămânile trecute. Mai întâi le-a descris cum au fost create cele trei veveriţe roşcate în Indiana, apoi le-a vorbit despre cele patru din Kentucky.

„Ce s-a putut întâmpla?” a întrebat Bill. „Frate George, tu ai peste 70 de ani şi ai văzut toată viaţa veveriţe; iar tu, frate Shleby eşti expert în vânătoarea de veveriţe, la fel ca fratele Banks. Aţi văzut vreodată vreo veveriţă într-un platan sau într-un crâng de salcâmi?”

Nici unul nu văzuse aşa ceva.

„Nici eu nu am văzut deşi am vânat veveriţe de când eram copil.  M-am gândit mult la aceste întâmplări şi iată despre ce cred că este vorba. În Geneza 22, Dumnezeu i-a spus lui Avraam să-l ia pe fiul său, Isaac, şi să-l ducă pe muntele Moria şi acolo să-l aducă ardere de tot pentru Domnul. Avraam  a ascultat chiar dacă Dumnezeu îi spusese că Isaac va fi moştenitorul lui.

Desigur, această dramă preumbrea marea poveste a lui Dumnezeu Tatăl, care Şi-a sacrificat propriul Fiu, la Calvar.

Avraam avea nevoie de o jertfă pe muntele Moria, iar când s-a uitat în jur, a văzut un berbec prins într-un tufiş. Aş vrea să vă întreb ceva: De unde a venit berbecul acela? Când Avraam a ridicat altarul şi a adunat pietrele de pe toată partea aceea a muntelui, berbecul nu era acolo. Cum a apărut acolo dintr-o dată?

Iată ce cred eu că s-a întâmplat, a continuat Bill. Unul din atributele lui Dumnezeu este IeHoVaH – Jire, care înseamnă „Domnul va purta de grijă”. Avraam avea nevoie de o jertfă, iar Dumnezeu a vorbit şi acea jertfă a venit la existenţă. Nu era o viziune, ci era real, deoarece Avraam l-a jertfit, iar sângele a curs pe altar.

Dumnezeu este şi astăzi Acelaşi IeHoVaH – Jire, şi El a încercat să-mi explice înţelesul promisiunii făcute în Marcu 11.23. Pentru că nu am putut să înţeleg, El mi-a arătat simplu: mai întâi în Indiana şi apoi în Kentucky. Şi pentru că aveam nevoie de veveriţe, El a creat veveriţe. Ele nu au fost viziuni, ci au fost veveriţe adevărate, iar eu le-am împuşcat şi le-am mâncat. Dumnezeul care a putut aduce la existenţă un berbec pentru Avraam, a putut aduce şi pentru mine la existenţă acele veveriţe de care aveam nevoie, pentru că El este Creatorul tuturor lucrurilor.”

Toată după-amiaza, Hattie Masier a ascultat în tăcere, iar când a terminat Bill, i-a zis:

„Frate Branham acesta este Adevărul absolut.”

Deodată, Duhul lui Dumnezeu a trecut prin bucătărie şi l-a făcut pe Bill să se ridice în picioare. S-a simţit încărcat cu acelaşi fel de Ungere ca în pădure şi a auzit acelaşi Glas care spunea: „Spune-i la Hattie să ceară orice vrea şi tu vei aduce acel lucru la existenţă!”

„Soră Hattie”, a spus Bill, „ai primit trecere înaintea Domnului. Pentru că ai spus acest lucru adevărat, Dumnezeu mi-a poruncit să-ţi spun: „Cere ce vei vrea şi ţi se va da!”

Uimită, Hattie şi-a dus mâna la gură şi a zis:

„Ce vrei să spui, frate Branham?”

„Dumnezeul cerului îţi va arăta că Marcu 11.23 este tot atât de adevărat ca restul Scripturii. Cere ce vrea inima ta şi El îţi va da chiar acum.”

Femeia a privit în jur nedumerită:

„Ce să cer?”

„Eşti săracă”, i-a sugerat Bill, „ai putea să-I ceri lui Dumnezeu destui bani ca să cumperi o fermă mai mare sau să-ţi ridici o casă nouă. Ai putea cere ceva ca să-ţi ajuţi părinţii, pentru că sunt bătrâni. Cere-i să le înnoiască puterea sau ce zici de sora ta Edith, care este handicapată de 37 de ani? Cere vindecarea ei şi o va avea. Cere-i lui Dumnezeu orice vrei şi vei avea lucrul cerut; iar dacă nu se va împlini chiar acum, să nu mă mai crezi.”

Privind în jur, Hattie a observat că cei doi fii ai ei, Orville şi Cay, se înghionteau, iar aceasta i-a amintit ce dorea cu adevărat.

„Frate Branham, cea mai mare dorinţă a vieţii mele este să-i văd salvaţi pe cei doi băieţi ai mei.”

Fără nici o ezitare, Bill a spus: „Soră Hattie, prin porunca Atotputernicului Dumnezeu îţi dau salvarea copiilor tăi în Numele lui Isus Hristos!”

Când au auzit pronunţându-se Numele lui Isus, cei doi băieţi au sărit în picioare şi au alergat la mama lor plângând cu lacrimi de pocăinţă. Hattie a strigat cât a putut de tare de bucurie, încât au putut s-o audă şi vecinii.

Afară ploua încet, şi din cauză că tractorul lui Hattie nu avea cabină, Shelby a vrut s-o ducă  pe sora lui acasă cu maşina lui. Dar ea nu a vrut. A  preferat să meargă cu tractorul împreună cu fiii ei. În săptămâna aceea s-a simţit atât de bine de parcă plutea, iar când a venit duminica, Orville şi Cay Masier au mers la Tabernacolul Branham şi au fost botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos.

În ziua aceea, Bill a povestit meetingurii despre cele şapte veveriţe care au fost aduse la existenţă şi despre ce s-a întâmplat la ferma Wright, iar în încheiere a spus:

„Ca să ştiţi că v-am spus adevărul, o rog pe sora Hattie să se ridice. Aceasta este femeia căreia i s-a întâmplat acest miracol. Dumnezeu a trecut pe lângă toţi oamenii mari din lume şi S-a oprit la această femeie sărmană. Da, Dumnezeu a ales-o pe ea, pentru că ştia că va cere lucrul corect.

Acum vreau să-i spun ceva micuţei mele biserici, micuţei mele turme care a fost credincioasă şi s-a rugat pentru mine în timpul cât am călătorit în jurul lumii. Eu cred că va veni Ceva care va scutura întreaga lume. Lucrurile despre care v-am vorbit sunt Adevărul. O spun ştiind bine că în ziua judecăţii va trebui să mă înfăţişez înaintea Lui cu aceeaşi poveste. Sunt sigur că vedeţi cu toţii ce este: este venirea unei Ungeri mai adânci şi mai puternice a Duhului Sfânt. Acesta este motivul pentru care provoc pe oricine în Numele Domnului Isus şi spun: dacă acel Duh vă cuprinde ca şi pe mine, indiferent ce veţi cere, vă va fi dat. Cum puteţi ajunge la acea ungere adâncă, nu ştiu. Tot ce ştiu este că Dumnezeu vă va pune în acea stare. Voi să trăiţi smeriţi şi aproape de Dumnezeu! Nu vă îndoiţi de El ci credeţi că toate lucrurile lucrează pentru binele vostru, şi aşa va fi.”

Capitolul 79: Binele si raul- explicatii

         Din primăvară până în vara lui 1958, William Branham a ţinut campanii de vindecare prin credinţă, din Chattanooga, Tennessee, până în Bangoe, Maine. Chiar dacă multe din predicile lui s-au concentrat pe clădirea credinţei pentru vindecare, el a atins şi multe alte subiecte. De cel puţin şapte ori, el a predicat despre împărăteasa din Seba, folosindu-se de textul din Matei 12.42, referindu-se desigur, la Isus ca la o Persoană mai mare decât Solomon. Bill a subliniat tot timpul că acelaşi Isus Hristos era în fiecare seară în meetingurile lui, descoperind tainele inimilor, vindecând bolnavii şi făcând alte minuni, aşa cum a făcut cu două mii de ani în urmă când a fost pe pământ.

Chiar dacă a fost ocupat tot timpul cu campaniile, în cursul anului 1958 a predicat de mai multe ori şi în Tabernacolul Branham. Astfel, în ultimul sfârşit de săptămână din septembrie, el a predicat câteva mesaje care au stârnit mai multe controverse decât toate celelalte predici de până atunci.

Pe 27 septembrie, William Branham a predicat: „De ce nu suntem un cult?” în care a arătat că Isus n-a format niciodată vreo şcoală şi nu a întemeiat nici o denominaţiune. Organizaţiile creştine au apărut după anul 325, când împăratul roman Constantin a organizat Biserica Romano Catolică. Apocalipsa 17 vorbeşte despre curva cea mare, mama tuturor curvelor, care conduce lumea de pe cele şapte coline. Roma a fost ridicată pe şapte coline. Cartierul general al bisericii catolice din Roma este singura instituţie care se potriveşte descrierii. Dar Biserica Romano Catolică nu este singura greşită. Bill a subliniat că Biblia o numeşte mama curvelor. Mama a fost prima organizaţie creştină, iar acea mamă a avut fiice. Fiicele sunt celelalte denominaţiuni, care au adoptat într-o formă sau alta, rigiditatea sistemului organizaţional al mamei lor.

Principalul defect al fiecărei denominaţiuni este rigiditatea, cea care creează barierele. Imediat ce un grup scrie crezul lui, parafrazând legea şi articolele de credinţă, îngheaţă Duhul lui Dumnezeu al descoperirii. Biblia este desăvârşită, dar înţelegerea omului, nu. Dacă Dumnezeu dă cuiva o înţelegere mai adâncă, oamenii care sunt legaţi de un crez denominaţional, nu pot să-l accepte. Ierarhia conducătoare din fiecare denominaţiune se împotriveşte duhului descoperirii, pentru a-şi putea păstra poziţia.

În dimineaţa următoare, el a predicat despre „Botezul cu Duhul Sfânt”, atingând subiectul mai mult decât oricare dintre contemporanii săi. Pentru aceasta, a citit din Efeseni 1.4-6:

Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, către sfinţii care sunt în Efes şi credincioşii în Isus Hristos.

Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.

În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,

ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,

spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.”

Cine a făcut-o? El. El m-a făcut să fiu acceptat în prezenţa harului Său, înainte de întemeierea lumii. Eu nu aveam nimic; eram un păcătos născut într-o familie de beţivi. Am crescut stând pe un butoi cu whisky, şi totuşi Duhul Sfânt a venit la mine când aveam doar şapte ani şi mi-a spus:

„Să nu pui nici un strop de băutură în gura ta, să nu fumezi sau să mesteci tutun şi să nu te întinezi cu femei.”

Ce era aceasta? Voia cea bună a Tatălui, luată  înainte de întemeierea lumii, a fost să mă trimită să predic Evanghelia Lui şi să-i conduc oile. Dumnezeu să binecuvânteze în veci Numele Lui cel mare. Eu voi sta cu Biblia Lui, fie că voi pluti sau voi fi scufundat; fie că voi fi popular sau nepopular; fie că voi fi iubit sau urât. Chiar dacă sunt refuzat de metodişti şi de baptişti, eu vreau să fac ceea ce îi place Lui. Chiar şi penticostalii mă refuză, pentru că nu cred doctrina lor că vorbirea în limbi este dovada primordială a botezului cu Duhul Sfânt. Eu nu cred că vorbirea în limbi te face să fii umplut cu Duhul Sfânt, aşa cum nu cred că dacă cineva trăieşte în palatul regelui, este  regele. Sigur că nu. Ai putea fi slujitor, dar nu regele. Înţelegeţi? Eu cred că tu primeşti Duhul Sfânt printr-o experienţă; nu printr-o concepţie intelectuală despre Scriptură, ci printr-o experienţă pe care numai tu singur ai cunoscut-o. Dacă vrei să afli dacă a fost sau nu Duhul Sfânt, priveşte urmele pe care le lasă viaţa ta după aceea. Aceasta va mărturisi ce fel de duh a venit peste tine.”

Duminică seara, pe 28 septembrie 1958, Bill a predicat despre „Sămânţa şarpelui”, un mesaj scurt care a răspândit una din cele mai controversate învăţături. Pentru această temă, a luat textul din Geneza 3:

„Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu.

El a zis femei: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?”

Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină.

dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.”

Atunci şarpele a zis femeii: Hotărât, că nu veţi muri:

dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.”

Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.

Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele.”

În mesajul său, William Branham a spus că şarpele de la început nu era o reptilă, ci mai degrabă un mamifer. Biblia îl numeşte fiară. El umbla vertical ca omul şi fizic arăta ca un bărbat. Ca inteligenţă, era atât de apropiat de om, încât putea vorbi. Cuvântul „şiret” înseamnă că avea adevărata cunoştinţă a principiilor vieţii. În evreieşte, cuvintele „puternic, deştept, viclean şi gol” se trag din aceeaşi rădăcină a cuvântului.  Fructul oprit din mijlocul grădinii era cunoştinţa  sexualităţii umane.

Când Eva şi Adam „au mâncat” din acest „fruct”, au cunoscut imediat că sunt goi. Ceea ce s-a întâmplat de fapt în grădina Eden a fost că  şarpele a inselat-o pe Eva şi Eva a rămas însărcinată.  Adam o iubea prea mult pe Eva ca sa o lase singura , şi atunci Eva a rămas însărcinată şi cu el. Nouă luni mai târziu, ea a născut gemeni: pe Cain, sămânţa şarpelui şi pe Abel, sămânţa lui Adam.

Deşi această explicaţie este radicală fata de tradiţia creştină, nu este departe de Biblie şi de bunul simţ. Dintr-o dată, primul păcat al omenirii este scos din categoria mitului şi legendelor şi aşezat ferm în realitatea geneticii umane.

Conform acestei interpretări a evenimentelor, păcatul nu a venit prin faptul că omul a muşcat  dintr-un măr, ci a venit prin sex, un act care nu a încetat niciodată să fie considerat păcat înaintea lui Dumnezeu.

Acesta este motivul pentru care Dumnezeu   i-a spus Evei: „Voi mări mult durerea şi însărcinarea ta, şi cu durere vei naşte copii…” (Geneza 3.16).

Wiliam Branham a spus: „Dacă un mar poate s-o facă pe femeie să vadă că este goală, ar fi bine să împărţim cât mai multe mere în jurul nostru.”

Când Dumnezeu l-a pedepsit pe şarpe pentru partea lui de vină la căderea omului, El a spus: „Vei fi blestemat între toate vitele şi fiarele câmpului, te vei târî pe pântece şi vei mânca ţărână.” (Ioan 3.14).

De ce a menţionat Dumnezeu vitele când a pronunţat blestemul? Pentru că Dumnezeu l-a încadrat pe şarpe între celelalte mamifere, cum sunt: vitele, leii, etc. Astfel, El l-a schimbat pe şarpe dintr-un mamifer cu picioare, într-o reptilă fără picioare. Acesta este motivul pentru care antropologii nu vor găsi niciodată „veriga lipsă” dintre om şi maimuţă. „Veriga lipsă” era şarpele original, dar Dumnezeu a schimbat atât de mult serpii  încât nu mai pot fi asociate cu  omul din punct de vedere genetic. Totuşi noi posedăm încă natura de animal.

Dumnezeu i-a mai spus şarpelui: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa femeii…” (Geneza 3.15). Şarpele a avut o sămânţă fizică, un urmaş, iar acela a fost Cain şi descendenţii lui. Uitaţi-vă la atributele lui Cain: el era la fel de religios ca fratele său, Abel. Amândoi au ridicat câte un altar ca să se închine Domnului, dar pentru că lui Cain i-a lipsit descoperirea cu privire la adevărata natură a păcatului, a adus pe altarul său fructe. În schimb Abel, care avea descoperirea adevăratei naturi a păcatului, a adus sânge. Şi desigur, Dumnezeu a acceptat jertfa lui Abel, pe când jertfa lui Cain a fost respinsă. Acest lucru l-a înfuriat atât de tare pe Cain, încât l-a omorât pe fratele său. Crima nu este un atribut al lui Dumnezeu, ci al diavolului. Aşa a injectat Satan răul în planul lui Dumnezeu. Răul a fost introdus genetic în natura omului, prin amestecarea genelor primei femei cu genele fiarei, şarpele original. Rezultanta naturii animalice a urmaşilor lui s-a înmulţit de-a lungul Istoriei, amestecându-se pe parcurs şi diluând genele de la Adam. În felul acesta s-au răspândit invidia, ura, adulterul şi toate celelalte caracteristici vătămătoare, care au adus necazuri şi tristeţe fără margini pe pământ.

Bill a subliniat faptul că Dumnezeu a avut un scop când a permis să se întâmple aceasta. Înainte să existe Universul, Cel care exista ca „Eu sunt”, nu era încă Dumnezeu deoarece cuvântul „Dumnezeu” înseamnă „Cel ce primeşte închinare” şi nu exista încă nimic viu care să se închine măreţei Fiinţe. „Eu sunt” poseda anumite atribute pe care dorea să le exprime. De exemplu, El era Mântuitor, dar nu era încă nimic pierdut care să aibă nevoie de mântuire.  Deoarece natura Lui era în totalitate bună, Dumnezeu nu putea crea direct ceva rău. De aceea, când a creat lumea, Dumnezeu a dat primilor doi oameni libertatea de a-şi alege propriul drum; a făcut aceasta pentru că a ştiut că vor cădea. În felul acesta, El S-a putut descoperi ca Mântuitor în chipul lui Isus Hristos. Bill a întrebat retoric:

„Cine a fost mai întâi, Mântuitorul sau păcătosul? Desigur, Mântuitorul a venit mai întâi. Cine a fost mai puternic, Mântuitorul sau păcătosul? Dacă Mântuitorul poate lua păcatul, înseamnă că este mai puternic.”

La sfârşitul predicii sale, William Branham a spus:

„Predicatorilor şi fraţilor, vă rog să nu vă simţiţi ofensaţi pentru că am intrat cât am putut de adânc. Acesta este Tabernacolul nostru şi cu toţii vrem să stăm pe acest Cuvânt şi să-i scuturăm pe oameni cu El. Dacă cineva va ieşi de pe cale, noi ne vom întoarce şi vom spune: „Tu ai ştiut ce trebuie să faci, pentru că este înregistrat pe bandă.”

Mai avem multe de împărtăşit şi vom ajunge la toate după un timp. Noi credem în botezul în apă în Numele Domnului Isus Hristos; credem în spălarea picioarelor; credem în Cină; credem în cea de-a doua venire a lui Hristos, dar nu într-o venire spirituală, ci într-una vizibilă; printre noi va veni din slavă chiar trupul Domnului Isus. Noi credem în învierea fizică a morţilor şi în faptul că vor primi un trup nou; credem în nemurirea sufletului; credem că există o singură formă a vieţii veşnice şi aceasta este Viaţa pe care o primeşti de la Isus Hristos. Acesta este motivul pentru care nu credem într-o pedeapsă veşnică. Noi credem că va fi un iad real, care va arde cu foc şi pucioasă, dar nu credem că oamenii de acolo vor suferi veşnic. Poate vor suferi un milion de ani, nu ştiu, dar nu pot arde veşnic, deoarece dacă ar fi aşa, ar însemna să aibă viaţă veşnică. După cum vedeţi, mai sunt multe lucruri de învăţat, la care vom ajunge mai târziu. Dumnezeu  să vă binecuvânteze.”

În noiembrie 1958, William Branham şi-a încărcat maşina şi a pornit spre California. Meda şi micuţul Iosif,  de trei ani şi jumătate, au mers cu el. Miner Arganbright (care locuia la Crescenta, California, lângă Los Angeles), i-a aranjat să predice câte o seară în câteva biserici diferite din zona aceea. Dar el nu era în California când a sosit Bill, pentru că  plecase la Tulsa, Oklahoma, unde urma să participe la convenţia Oamenilor de Afaceri Creştini ai Evangheliei Depline. Bill urma să-şi întâlnească prietenul în Oklahoma, ca să poată mearge mai departe împreună.

Bill a ajuns la Tulsa, sâmbătă după-amiază şi s-a cazat la hotel, iar Miner l-a invitat la dineul de seară a FGBMF. S-a dus pentru că dorea să-l asculte pe Oral Roberts vorbind. Înainte de dineu, Roberts a predicat despre viaţa plină de binecuvântări pe care a făgăduit-o Isus pentru cei credincioşi. Când El le-a spus pescarilor să arunce mrejele în partea dreaptă, ei au prins atât de mulţi peşti încât au început să li se rupă plasele. (Ioan 10.10, Luca 5.1-11). Roberts a mai spus: „Este belşug de toate pentru oricine este în Isus Hristos.”

După dineu, Demos Shakarian, preşedintele FGBMF, a spus: „Mă simt călăuzit să-l rog pe William Branham să aducă mesajul de încheiere pentru seara aceasta.” Acest anunţ l-a prins pe Bill total nepregătit. Înainte de dineu, Miner îl prezentase multora din aceşti oameni, iar Bill ştia că mulţi dintre ei erau milionari, chiar multimilionari. De ce mai aveau nevoie vieţile lor? În felul său simplu şi smerit, Bill a propovăduit Evanghelia curată cu atâta convingere încât zeci de oameni şi-au predat vieţile lui Isus Hristos.

Apoi Demos Shakarian l-a rugat să se roage pentru bolnavi. Aceste boli îi afectau şi pe cei bogaţi la fel ca pe săraci. George Gardner s-a îmbogăţit din vânzarea automobilelor de epocă. Hobby-ul lui era să conducă avioane mici, iar odată s-a prăbuşit cu unul şi ca urmare şi-a rupt picioarele şi şi-a zdrobit genunchii, aşa că nu le mai putea îndoi. După ce Bill s-a rugat pentru el în Numele Domnului Isus Hristos, bărbatul a putut să umble normal, exact ca înainte de accident.

Tot atunci a fost vindecată o femeie care  suferea de artrită severă. Ea avea spatele încovoiat şi umerii traşi spre spate. Deodată, a simţit că spatele i se îndreaptă şi braţele i-au revenit în poziţia normală. Imediat a căzut în genunchi, bătând din palme şi slăvindu-L pe Dumnezeu atât de tare încât nu a putut fi trecută cu vederea.

În seara aceea, milionarii aceia spoiţi au învăţat care erau adevăratele bogăţii, cea mai mare dintre toate aflându-se în Evanghelia lui Isus Hristos.

În timp ce plecau de la dineu, Bill a fost prins de mână de o femeie îmbrăcată cu haine scumpe, care i-a spus:

„Frate Branham, predica ta mi-a mişcat foarte tare inima. Până acum am crezut că sunt creştină, dar astăzi am înţeles că nu este aşa, şi din clipa aceasta vreau să Îl slujesc pe Domnul Isus.”

„Mulţumesc”, a răspuns Bill smerit.

Din Tulsa, Oklahoma, Bill a plecat spre sudul Californiei, iar când au ajuns în Crescenta, în loc să stea la motel,  a mers împreună cu soţia sa acasă la Miner Arganbright. În fiecare seară, Bill a predicat la diferite biserici din zona Los Angeles.

Într-o seară, el a predicat în biserica pastorului Smith, la Pisgah Bible Church. Auditoriul era plin şi încă câteva sute de oameni stăteau afară şi ascultau prin ferestrele deschise. După încheierea predicii, pastorul Smith a condus adunarea în câteva imnuri, astfel încât Bill să se poată odihni puţin înainte de a începe rugăciunea pentru bolnavi.

În seara aceea s-au întâmplat două lucruri pe care Bill nu le-a mai experimentat până atunci. Cântau câteva mii de oameni, dar Bill a putut auzi încă un cor care cânta undeva mai sus. Curios, el a urcat să vadă cine mai cânta în balconul corului, dar nu era nimeni. Cu toate acestea, vocile pe care le auzea păreau că vin de sus. A devenit mai atent. Categoric se auzeau două coruri. Cântarea unuia dintre coruri se ridica de jos şi venea de la oamenii care stăteau pe scaun; erau voci de bărbaţi şi femei. Unii cântau după note, alţii nu. Dar glasul celui de-al doilea cor venea de undeva de foarte sus.  Suna ca glasul a sute de soprane care cântau într-o armonie perfectă. Era cea mai frumoasă melodie pe care o auzise vreodată în viaţa lui.

Emoţionat, Bill a coborât la parter. Adunarea tocmai termina imnul cu un „Amin” lung .  În timpul vâjâitului care a urmat, un om din spatele clădirii a murmurat câteva cuvinte într-o limbă necunoscută. Deşi Bill nu tălmăcise niciodată o limbă necunoscută, a înţeles imediat că însemnau: „Păstorul se va ruga rugăciunea de credinţă!”, dar   s-a temut să spună tare. Un minut mai târziu, valul de inspiraţie a venit din nou, dar de data aceasta a fost atât de puternic încât a trebuit să-şi pună mâna la gură ca să nu vorbească. Dar chiar şi fără tălmăcire, pastorul Smith a început să se roage pentru bolnavi. Bucuros, Bill s-a retras în spate şi l-a lăsat să se roage rugăciunea credinţei. În seara aceea, oamenii aflaţi în sala Pisgah şi afară, au primit cu sutele o binecuvântare de la Dumnezeu, iar Bill a fost unul dintre ei.

Câteva zile mai târziu, Bill a auzit telefonul lui Arganbright sunând. Miner nu era în cameră, aşa că a răspuns Bill.

Un glas cu accent mexican, i-a spus:

„Hello, senior. Poţi să-mi spui dacă fratele Branham stă acolo?”

„Eu sunt fratele Branham”.

„Mulţumesc lui Dumnezeu.”

„Mă numesc Duponsta şi sunt misionar în Mexic, dar locuiesc în Crescenta. Am un băiat de patru ani care are cancer la maxilar. Un chirurg a încercat să-l îndepărteze, dar acum cancerul i-a atins şi limba, aşa că Ricky nu mai poate înghiţi. Doctorii nu îi mai dau nici o şansă. Frate Branham, ştiu că nu obişnuieşti să mergi prin spitale să te rogi acolo, dar te rog ai milă de mine şi fă-o de data aceasta.”

„Rămâi la telefon să-l chem pe fratele Arganbright ca să-i dai adresa spitalului.”

Când Bill l-a întâlnit pe senior Duponsta, s-a mirat să vadă un bărbat cu pielea la fel de albă ca a lui. Soţia lui avea şi ea pielea albă; era blondă cu ochi albaştri şi venea din Finlanda. Bill l-a urmat pe bărbat în salonul lui Ricky. De-a lungul atâtor ani de rugăciune pentru bolnavi, văzuse multe cazuri grozave, însă starea acestui copil era mai îngrozitoare decât tot ce văzuse. Ricky stătea pe spate, doar cu un scutec pe el. Conturul maxilarului era trasat de o cicatrice albastră: fusese făcută de medicul care încercase să îndepărteze cancerul. Limba era neagră şi atât de umflată încât îi blocase căile respiratorii, aşa că acum respira printr-o gaură făcută în gât. Tubul metalic introdus în noua cale respiratorie, fluiera încet la fiecare răsuflare. Regulat, o asistentă curăţa gaura pentru a împiedica adunarea mucusului. Medicul pusese atele la braţele băieţelului ca să-l împiedice să-şi ducă mâna la tubul de metal introdus în trahee.

Senior Duponsta s-a aplecat asupra lui, i-a pus mâna pe burtică şi a zis: „Băieţelul tatii…” Recunoscând glasul tatălui său, copilul a încercat să-şi ridice braţele spre el, iar tatăl i-a şoptit: „Ricky, tati l-a adus pe fratele Branham să se roage pentru tine.” Bill simţea că inima se topeşte în pieptul lui. „Dacă această scenă mă întristează pe mine, ce simte Atotputernicul Dumnezeu care este Izvorul milei şi compasiunii? Ce ai face dacă ai sta Tu aici, Doamne Isuse?”

În momentul acela s-a întâmplat ceva spiritual. Bill n-a auzit Glasul, dar în capul sau în sufletul lui, L-a auzit pe Duhul Sfânt spunând: „Tu ai predicat despre Marcu 11.23: „Du-te şi spune acestui munte…” Eu am dat Bisericii Mele autoritatea Mea, aşa că aştept să văd ce vei face cu privire la aceasta.”

Bill a luat mâna micuţă a lui Ricky şi a spus: „Doamne Isuse, ascultă rugăciunea robului Tău, pentru că prin credinţă, pun sângele lui Isus Hristos între viaţa acestui copil şi demonul de cancer.” Din nu se ştie ce motiv, n-a mai putut să spună nimic altceva.

Când Bill a ieşit din salon, tatăl copilului a alergat după el şi i-a zis:

„Frate Branham, Domnul mi-a pus pe inimă să-ţi dau nişte bani ca zeciuială.” Şi i-a oferit lui Bill un plic.

„O, frate, nu face aceasta”, a spus Bill. „Nu pot să iau banii tăi. Foloseşte-i pentru cheltuielile de spitalizare ale băiatului.”

„Frate, sunt numai 50 de dolari şi trebuie să meargă la un predicator. Te rog să-i iei.”

„Ei bine, dacă amândoi suntem predicatori, consideră că ai primit aceşti bani de la mine.”

În cele din urmă, Duponsta a pus banii înapoi în buzunar. Deşi Bill făcuse numai o rugăciune scurtă, pentru Duponsta a fost suficient. Câteva ore mai târziu, după ce Bill a plecat de la spital, limba lui Ricky s-a dezumflat, revenind la mărimea normală.

În ziua următoare, medicul i-a îndepărtat tubul de metal din gât şi i-a făcut o biopsie care a confirmat că în gura lui Ricky nu a mai rămas nici o celulă canceroasă. Desigur, tatăl băiatului l-a sunat pe fratele Branham să-i spună despre minune.  Dar faptul că au vorbit la telefon nu l-a oprit pe senior Duponsta şi pe soţia lui să meargă acasă la Arganbright ca să-i mulţumească personal lui Bill.

El tocmai îşi pregătea Fordul pentru întoarcerea acasă. Senior Duponsta a deschis larg uşa maşinii, a sărit afară din ea şi a alergat la Bill ca şi cum ar fi crezut că va pleca înainte să ajungă la el.

Luându-şi pălăria de pe cap, el i-a zis fratelui Branham:

„Frate Branham, Ricky iese astăzi din spital şi vine acasă!”

„Sunt recunoscător pentru că Dumnezeu este atât de îndurător,” a răspuns Bill.

„Aici sunt banii de zeciuială, pe care mi-a spus Domnul să ţi-i dau.”

„Frate Duponsta, ţi-am spus să foloseşti banii aceştia pentru cheltuielile de spitalizare.”

„Aşa am vrut să fac, dar doctorul mi-a spus că nu-i datorez nimic, deoarece n-a contribuit cu nimic la însănătoşirea lui Ricky. El a spus că a fost un fenomen inexplicabil, un joc al naturii, dar noi ştim că nu a fost aşa. Te rog să iei zeciuiala mea, frate Branham.” Şi i-a întins din nou cei cincizeci de dolari.

Bill şi-a zis: „Doamne, nu pot să-i iau,” apoi şi-a amintit că Isus a lăsat-o pe femeia văduvă să pună ultimul bănuţ în cutia milei (Luca 21.1-4, Marcu 12.41-44), şi în cele din urmă i-a luat.

Când a ajuns în adunarea din Jeffersonville, le-a povestit despre minunea cu Ricky Duponsta, după care a spus: „Am aici zeciuiala omului şi nu ştiu ce să fac cu ea. Am să-i dau cuiva care lucrează spre slava Domnului.”

Apoi a spus:

„Vin umbrele!

Hristos apare.

De aceea semnele şi minunile se văd.”

Biserica reflectă lumina Stelei de dimineaţă, care Îşi face apariţia la orizont cu vindecarea sub aripile ei. (2 Petru 1.19, Maleahi 4.2).

Dacă El va aduce vindecarea din reflecţia prezenţei Lui, ce va face când va veni în persoană? Trupurile acestea care putrezesc vor fi transformate asemenea trupului Său de slavă (Filipeni 3.21).

Până atunci, Îi mulţumim pentru Lumina prezenţei Lui. Şi asemenea stelelor, vom urca culmile slavei şi vom aştepta să Îl întâmpinăm în acel ceas întunecat.”

Capitolul 78: Waterloo (1958)

     Prima dacă când la auzit vorbind pe William Branham Gene Norman se afla în Minneapolis, Minnesota. Aceasta se întâmpla în anul 1950. Desigur, darul deosebirii şi minunile l-au impresionat profund, dar încă de la început s-a gândit că slujba lui William Branham avea un scop mai adânc. Gene şi-a luat concediul ca să poată participa împreună cu soţia sa la următoare campanie a lui Branham, din Cleveland, Ohio. (Aceasta este campania în care au fost vindecate picioarele oloage ale lui David Wood).

După încheierea meetingurilor din Cleveland, Gene a mers acasă în Minnesota şi a cumpărat revista „Voice of Healing”, care publica programarea meetingurilor lui Branham şi descrie evenimentele petrecute în campaniile lui. A sunt şi la Biroul de campanii din Jeffersonville, Indiana, şi a comandat predicile înregistrate ale lui Branham.

În 1953, Gene Norman s-a mutat împreună cu familia lui în Parkersburg, Iowa. El a continuat să ia predicile înregistrate ale lui William Branham de la Fred Sothmann, care se ocupa cu distribuirea benzilor înregistrate. Curând, cei doi bărbaţi au devenit prieteni prin intermediul acestor scrisori. Fred Sothmann era din Saskatchewan, Canada.

În 1956, Sothmann a aranjat o campanie Branham în Pince Albert Saskatchewan. La aceste meetinguri a luat parte şi Gene Norman. După încheierea campaniei, Fred Sothmann   l-a luat pe William Branham într-o excursie de pescuit şi l-a invitat şi pe Gene Norman să-i însoţească.

În cele din urmă, Norman s-a convins că William Branham era un profet al lui Dumnezeu, aşa că în 1957 a hotărât să sponsorizeze o campanie Branham în Waterloo, Iowa, o localitate cu aproximativ o sută de mii de locuitori.  L-a invitat şi pe Lee Vayle care era managerul curent al campaniilor Branham.

Lee Vayle a vorbit cu Bill, apoi l-a chemat pe Gene Norman ca să-i arate când era disponibil: de sâmbătă 25 ianuarie, până sâmbătă 2 februarie 1958. Imediat ce a aflat, Gene Norman i-a contactat pe toţi pastorii creştini din Waterloo pentru a organiza susţinerea acestei campanii. Apoi a închiriat un auditoriu mare numit „Hipodromul” şi a început să facă anunţuri.

În ultima săptămână din ianuarie 1958, statul Iowa a fost lovit de puternică furtună de zăpadă, iar din cauza aceasta toate drumurile erau periculoase şi alunecoase. În primele două seri, Bill s-a gândit că Hipodromul era ocupat doar pe jumătate din cauza vremii, dar într-o seară a trecut pe lângă un liceu care găzduia un meci de baschet. Judecând după maşinile parcate în jur, se părea că sala era ocupată la refuz. Atunci a înţeles că nu drumurile alunecoase i-au împiedecat pe oameni să vină la adunare, ci altceva schimbase atitudinea creştinilor.

Chiar şi atitudinea celor câteva mii de oameni care au participat la campanie era rece ca gheaţa de pe marginea drumului. Nici abundenţa minunilor nu au încălzit prea mult spiritele. La sfârşitul serviciului de joi seara, Bill n-a chemat rândul de rugăciune, dar în schimb a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată înainte: le-a cerut oamenilor să-şi plece capetele şi să repete după el: „Atotputernicule Dumnezeu…, Creatorul cerurilor şi al pământului,… Dătătorul Vieţii veşnice,… Dătătorul oricărui dar bun,… ai milă de mine… iartă necredinţa mea…Eu cred că Tu desăvârşeşti Cuvântul Tău în trupul meu…deschide canalele…şi goleşte toată necredinţa…pentru că primesc chiar acum Duhul Sfânt… Cred că acum Tu eşti în mine…şi cred că boala mea va dispărea…pentru că Te accept ca Vindecătorul meu.”

Când audienţa a terminat de făcut această mărturisire generală, Bill le-a cerut să rămână cu capetele plecate în timp ce el se ruga pentru ei. „Mă voi ruga din toată inima”, a spus el, „ca Duhul Sfânt să mărturisească că lucrarea este terminată.” Şi s-a rugat astfel:

„Dumnezeule Tată, vin în Numele lui Isus să mă rog pentru oamenii aceştia care  şi-au mărturisit sincer greşelile. Dumnezeule binecuvântat, ajută-i să nu uite niciodată seara aceasta. Fie ca Duhul Sfânt să intre chiar acum în fiecare inimă şi să alunge orice boală din trupurile lor.”

Cu capul încă plecat şi cu ochii închişi, el a spus: „Îl provoc pe Diavolul la o confruntare. Satan, tu eşti conştient că eşti descoperit. Nu ai nici un drept! Isus Hristos, Domnul meu ţi-a îndepărtat toată autoritatea când a murit la Calvar ca să ia păcatul şi boala. Satană, tu nu eşti decât o sperietoare. După ce Domnul nostru a uscat acel smochin printr-un blestem, El i-a îndemnat pe ucenicii Lui să aibă credinţă în Dumnezeu. El a spus că dacă un credincios îi spune acestui munte să se mute din locul acela, şi nu se îndoieşte în inima lui că acel lucru se va întâmpla, va putea avea ceea ce a cerut. Aceeaşi promisiune este valabilă şi pentru noi astăzi. Satan, tu ştii ce spune Scriptura! Eu tocmai i-am învăţat pe oamenii aceştia că Dumnezeu este în ei. Deci, dacă Dumnezeu este în ei, iar ei îi spun unei boli: „Pleacă de la mine!” şi nu se vor îndoi în inimile lor, boala aceea trebuie să plece chiar atunci, pentru că aşa a spus Hristos. Da, va pleca pentru că nu vorbesc ei, ci Tatăl care locuieşte în ei. Eu spun aceasta ca slujitor al lui Dumnezeu, pe baza mesajului pe care  l-am primit printr-un Înger care m-a uns şi le-a dovedit acestor oameni că Isus Hristos este aici şi că mesajul Lui este corect. Satan, îţi poruncesc să părăseşti orice persoană bolnavă de aici şi să pleci în întuneric, în Numele Domnului Isus Hristos!”

După ce a încheiat rugăciunea s-a auzit un zgomot ciudat. Suna ca şi cum o orgă ar fi dat drumul la zece note discordante deodată, dar în Hipodrom nu era nici o orgă. A urmat un vânt care a trecut prin clădire de la un capăt la altul; parcă zornăia ceva metalic. Dar Hipodromul era construit din beton şi lemn; şi dacă nu era nici o uşă deschisă, înseamnă că vântul a pornit din interior. Bill a simţit cum sufla pe platformă, mişcându-i haina în timp ce trecea pe lângă el.

Mulţimea nu putea să-şi explice ce se întâmpla, aşa că le-a explicat Bill:

„Duhul Sfânt a trecut prin clădire, ca un vânt, confirmând Cuvântul Său. Ceva similar s-a întâmplat şi când a predicat Petru de rusalii (Fapte 2.2).

Când Bill a întrebat câţi din audienţă au auzit sau au simţit vântul, au ridicat mâna în jur de 500 de oameni. L-au simţit chiar şi Gene Norman şi Lee Vayle, dar nici chiar acest fenomen supranatural nu a ridicat nivelul credinţei în meetingurile care au urmat.

Sâmbătă dimineaţa, Gene Norman a programat un dejun pastoral, astfel încât Bill să poată avea părtăşie cu pastorii locali şi să se cunoască mai bine. Când toată lumea a terminat de mâncat, Bill a adus un mesaj scurt. Şi-a luat textul din discursul lui Pavel înaintea împăratului Agripa (Fapte 26.13-19).

Folosind această povestire ca un precedent, Bill şi-a adus propria mărturie referitoare la botezul pe care l-a făcut în anul 1933 în râul Ohio, când şi-a făcut apariţia Lumina aceea supranaturală şi o Voce a spus: Aşa cum Ioan Botezătorul a fost premergătorul primei veniri a lui Isus Hristos, tu vei fi premergătorul celei de a doua veniri.” Apoi a vorbit despre seara aceea din 1946 când i-a vorbit Îngerul şi i-a spus că i-a fost rânduit un dar al vindecării, pe care va trebui să-l ducă la oamenii din întreaga lume. Asemenea lui Pavel din vechime, Bill a spus: „Nu am fost neascultător faţă de viziunea cerească.”

În timp ce vorbea Bill, un lucrător şi-a împins scaunul de la masă, şi-a luat haina şi a ieşit afară. Curând s-a ridicat altul şi apoi altul şi altul, până au ieşit zece păstori. Gene Norman era vizibil stânjenit de această situaţie.

S-a simţit şi mai stânjenit în timp ce îl ducea pe Bill la hotel. La un moment dat, Bill s-a întors spre el şi l-a întrebat: „Frate Gene, mă iubeşti?” Surprins de această întrebare, Gene a răspuns:

„Vrei s-o dovedesc, frate Branham?”

„Frate Gene, dacă aş fi în locul tău, aş părăsi locul acesta şi m-aş muta în vest. Locul acesta este deja sub judecată.”

Bill mai avea o singură adunare la Waterloo, Iowa. Astfel, duminică 2 februarie 1958, el a vorbit în faţa audienţei despre vântul supranatural care suflase în Hipodrom joi seara. Cu toate că Dumnezeu venise de multe ori la el în forma unui vârtej de vânt, o singură dată mai auzise mugetul acela. Apoi le-a povestit despre excursia la pescuit pe care o făcuse cu Banks şi Lyle Wood, când Duhul lui Dumnezeu a vâjâit ca un vânt puternic, venind din munţi, şi l-a inspirat să cheme viaţa înapoi în peştişorul mort.

El a spus mulţimii: „Cred că se apropie următorul pas din slujba mea, şi acela va fi cu totul altfel decât a fost până acum. Este cineva care îşi aminteşte începutul slujbei mele, când îmi puneam mâinile peste oameni şi puteam să simt vibraţiile germenilor care le cauzau boala? Domnul a făgăduit că dacă voi fi sincer, într-o zi voi cunoaşte tainele inimilor, iar astăzi oricine poate vedea că acest lucru este adevărat. Acum va urma altceva, iar lucrul acesta va fi mult mai mare.

După ce a spus aceste cuvinte, Bill a citit din Luca 17.26-30.

Din acest verset, el a extras 3 lecţii importante:

  1. Lot a ieşit din Sodoma;
  2. Noe a intrat în arcă

Aceşti doi oameni ilustrează nevoia oamenilor de astăzi care trebuie să iasă din sistemul lumesc şi să intre în siguranţa lui Hristos.

Pentru cea de-a treia lecţie, Bill s-a întors în zilele lui Lot şi a arătat că chiar înainte de nimicirea Sodomei, Avraam, care era unchiul lui Lot, a avut un Vizitator neobişnuit. (Geneza 18.1-5).

Bill a spus: „A venit un Bărbat, dar acel Bărbat era nimeni altul decât Atotputernicul Dumnezeu descoperit în forma unui om. Avraam L-a numit Domnul Elohim. El era Atotputernicul IaHVeH îmbrăcat ca un om. Şi acest Om a stat cu spatele spre cort şi i-a spus lui Avraam: „Anul viitor pe vremea aceasta voi veni la tine şi vei avea un fiu.”

Sara avea 90 de ani, iar când a auzit ce spunea Omul acela a râs – nu tare, ci în inima ei. Îngerul care stătea cu spatele spre cortul în care era ea, l-a întrebat pe Avraam: „De ce a râs Sara?”

Ce fel de telepatie mintală era aceea? Nu vă este ruşine de voi, aici în Waterloo? Acelaşi Înger al milei a venit în fiecare seară în sala aceasta şi a făcut acelaşi lucru. Se întâmplă din nou înainte ca focul şi prăpădul să ardă acest pământ.

Aşa cum a fost în zilele lui Lot… tot aşa se va întâmpla şi în zilele când Se va descoperi Fiul omului.” (Luca 17.28,30).

În zilele lui Lot, Avraam a fost vizitat de un Înger cu un mesaj; şi acel Înger putea deosebi ce se petrecea în inima Sarei, chiar dacă stătea în cortul din spatele Lui.

Oamenilor, nu puteţi vedea natura acelui Duh? Nu era nimeni altul decât Duhul lui Hristos.

Mai târziu, când a fost pe pământ în chipul Domnului Isus, El a făcut acelaşi semn pentru a dovedi cine era. Acelaşi este şi astăzi aici şi face acelaşi semn înainte ca focul să distrugă această lume.

A fost pentru prima dată când William Branham a folosit ca subiect textul din Luca 17.30, iar în ultimii ani ai vieţii sale a devenit o temă majoră pentru el.

În dimineaţa următoare, Bill şi Billy Paul şi-au pus bagajele în camionetă şi au pornit spre Jeffersonville. Vremea rea trecuse şi temperatura a crescut  simţitor. A condus Billy Paul ca să-l lase pe tatăl său să tragă un pui de somn, dar nu a putut dormi din cauză că era prea obosit. Stătea liniştit şi privea milă după milă câmpurile acoperite de zăpadă, care rămâneau în urma lor.

Curând a simţit prezenţa nevăzută a îngerului. Simţea că îi înţepeneşte coloana, iar mâinile îi amorţeau. Deodată camioneta a dispărut, iar Bill se vedea stând la volanul maşinii lui şi luând curba să intre pe aleea din faţa casei lui. A fost nevoit însă să oprească în stradă pentru că aleea era blocată de un morman mare de bolovani. Pe toată proprietatea lui erau împlântaţi stâlpi de lemn, în paralel cu strada, iar pe Ewing Lane duduiau în sus şi-n jos gredere şi excavatoare.

Un tânăr manevra un buldozer prin grădina lui, făcând o şenilă să stea pe loc, în timp ce cealaltă se rotea, întorcând utilajul încoace şi încolo. El călca peluza lui Bill cu mult mai departe de linia marcată de stâlpii de marcaj. Când a ieşit din maşină, Bill a observat un stâlp de lemn, împlântat în pământ lângă picioarele lui. Vârful acelui stâlp era vopsit cu portocaliu.

Apoi i-a făcut semn şoferului buldozerului să vină să stea de vorbă. Când acesta a ajuns lângă el, Bill l-a întrebat:

„Ce faci? Ai intrat prea mult şi îmi distrugi grădina.”

Tânărul a dat din mână dispreţuitor şi a răspuns: „Aşa sunteţi voi predicatorii! Întotdeauna le spuneţi oamenilor ce să facă.”

Bill a fost foarte surprins de agresivitatea tânărului, aşa că a continuat:

„Eu te-am întrebat de ce faci asta, pentru că ai intrat prea mult în grădina mea.”

Tânărul l-a ironizat din nou, apoi a încercat să-l lovească peste faţă. În clipa aceea, vechile reflexe de boxer şi-au spus cuvântul: Bill şi-a tras capul atât de repede încât tânărul a lovit alături, apoi s-a întors fulgerător şi l-a pocnit destul de tare încât să-l trântească la pământ. Când s-a ridicat, Bill l-a lovit din nou, făcându-l să se prăbuşească, iar când tânărul s-a ridicat a doua oara de jos, Bill i-a aplicat şi a treia lovitură.

Atunci a venit Îngerul Domnului şi s-a aşezat la spatele lui, în partea dreaptă, zicând:

„Nu face aceasta, pentru că tu eşti un slujitor!”

Când a auzit acele cuvinte, Bill a plecat capul ruşinat. Nu mai lovise pe nimeni de când fusese boxer. S-a aplecat şi l-a ridicat pe tânăr de jos, iar în timp ce îi scutura hainele i-a zis:

„Nu sunt supărat pe tine. Vreau doar să ştii că nu poţi vorbi cu mine în felul acesta.

„Treci peste asta!” a spus Îngerul.

„Cum” a întrebat Bill.

„Când vei vedea acel stâlp împlântat în curtea din faţă, lângă poartă, să pleci spre vest!”

Bill s-a întors şi a privit spre vest. Atunci a văzut nişte cai înhămaţi la o căruţă cu coviltir. Soţia lui stătea pe scaunul din faţă, cu o bonetă de pionier pe cap (prin cuvântul „pionier” se face aluzie la primii colonişti americani care au plecat spre vest), iar copiii erau în spate şi priveau pe sub prelata căruţei. Apoi a văzut că el s-a urcat în căruţă lângă soţia sa, a luat hăţurile şi a zis: „Meda, am stat aici cât am putut!” A întors căruţa spre vest şi a pocnit hăţurile. Când a făcut aceasta, căruţa cu coviltir s-a transformat într-un automobil: Fordul său.

Deodată era din nou în camioneta lui, stând pe scaunul din dreapta şoferului şi privind pe fereastră câmpurile acoperite de zăpadă.

Când a avut prima ocazie, Bill a notat această viziune în caietul cu viziuni, deoarece se dovedea a fi semnificativă.

Gene Norman a luat în serios sugestia lui Bill de a se muta în vest, aşa că în decurs de şase luni  şi-a vândut casa şi afacerea şi s-a mutat cu familia în Texas, Arizona. În viitor, mutarea lui avea să joace un rol important în mutarea lui William Branham în vest.

Capitolul 77 : Împărţirea unei moşteniri (1957)

  Banks Wood a avut un motiv bun să cumpere o casă în vecinătatea lui William Branham. În ianuarie 1950, soţia lui, Ruby, l-a convins să participe la o adunare a lui Branham în Louisville, Kentucky. Banks fusese crescut în mişcarea „Martorii lui Iehova”, aşa că ideea că Isus Hristos ar putea vindeca astăzi şi bolnavi, i se părea ceva ridicol. În seara aceea din Louisville, Banks Wood a urmărit uimit cum William Branham a spus prin darul deosebirii problemele străinilor.

„Pare în ordine,” se gândea el, „dar cum pot fi sigur că acei oameni au fost vindecaţi cu adevărat?”

Apoi l-a văzut pe William Branham rugându-se pentru un băiat olog din cauza poliomelitei. Băiatul s-a ridicat din scaunul cu rotile şi a alergat pe scările care dădeau pe platformă, lăudându-L pe Isus Hristos pentru că l-a vindecat. Lucrul acesta l-a mişcat foarte tare pe Banks, deoarece şi băiatul lui, David, era bolnav de poliomelită. Simţea că a ajuns în sfârşit la ceva real.

Banks Wood a decis că trebuia să ştie cât mai multe despre această slujbă neobişnuită, aşa că a mers împreună cu soţia sa la următoarea campanie a lui William Branham, care se ţinea la Houston, Texas, la sfârşitul lui ianuarie 1950. Ei se aflau în audienţă în seara când a fost fotografiat Stâlpul de Foc deasupra capului lui William Branham, ceea ce a făcut ca Banks să se întoarcă foarte gândit acasă, în Kentucky.

În august 1950, William Branham a ţinut o campanie de două săptămâni în Cleveland, Ohio. Într-o seară, Banks, Ruby şi micul David Wood, au luat parte împreună cu alte mii de oameni, la adunarea care se ţinea  într-un cort mare.

În timpul serviciului de rugăciune, William Branham a privit în audienţă şi a spus:

 „Acolo în spate stă un bărbat împreună cu familia lui. Numele lui este Wood… Banks Wood. Nu eşti din oraşul acesta, ci locuieşti lângă Crestwood, Kentucky. Eşti dintre „Martorii lui Iehova”; ai un băiat care are un picior paralizat, iar soţia ta suferă de o tumoare. Aşa vorbeşte Domnul: amândoi sunt vindecaţi!”

După ce a spus aceste cuvinte, evanghelistul s-a întors spre rândul de rugăciune. Şocaţi, Banks şi Ruby s-au uitat unul la altul neştiind ce să facă. Deodată Ruby a simţit ceva răcoros care îi străbătea trupul. Mirată, a palpat partea unde se aflase tumoarea, apoi s-a întors spre soţul ei şi i-a zis: „Banks, pune mâna! Umflătura a dispărut, nu o mai simt.”

El a pus mâna, dar nu a mai simţit umflătura. Dispăruse. Atunci s-a întors spre fiul său şi i-a zis: „David, ridică-te în picioare!” În timp ce băiatul  se străduia să îndeplinească cererea tatălui său, piciorul olog i s-a îndreptat, aşa că putea să stea pe două picioare sănătoase. Nu era nici o mirare că David Wood nu mai voia să stea pe scaun. Nu era surprinzător nici faptul că Banks Wood şi-a predat viaţa lui Isus Hristos.

Puţin după aceea, el şi-a vândut casa şi firma de construcţii din Kentucky, şi s-a mutat în Jeffersonville, Indiana, ca să poată participa săptămânal la meetingurile lui Branham. După ce a cumpărat casa din vecinătatea lui Bill, cei doi au devenit prieteni foarte buni.

După ce Banks Wood L-a acceptat pe Isus Hristos ca Domnul şi Mântuitorul lui personal, tatăl, mama, fratele, surorile şi toţi cunoscuţii care erau martori ai lui Iehovah,     l-au renegat, aşa că nu i-a mai văzut mulţi ani.

Dar într-o dimineaţă din aprilie 1957, şi-a făcut apariţia la uşă fratele lui, Lyle, aşa că cei doi fraţi s-au aşezat la masa din bucătărie şi au început să discute.

În cele din urmă, Lyle, i-a zis:

„Banks, am venit aici ca să discutăm despre tine. Ce s-a întâmplat cu capul tău? În ce fanatism ai intrat?”

„Acesta nu este fanatism, Lyle. Priveşte la picioarele lui David.”

„Ah, prostii! Tatăl nostru ne-a crescut într-o învăţătură mai bună decât aceasta, şi ne-a avertizat  întotdeauna cu privire la predicatorii aceştia aprinşi. Nu-mi vine să cred că ai intrat într-o asemenea încurcătură. Ce fel de nonsensuri crezi? Poate este un vorbitor blând ca să te determine să nu te mai ocupi de construcţii şi să-l urmezi pe el oriunde merge în ţară, aşa cum şi faci acum!”

„Nu, el nu este un asemenea vorbitor. De fapt, vorbeşte cât se poate de clar, iar Duhul lui Dumnezeu este cu el.”

„Ei bine, dacă am să mă întâlnesc cu tipul acesta,  Branham, am să-i spun câteva…”

„Uite-l acolo, coseşte în grădină. Stai să-l chem!”

Banks a ieşit afară şi i-a făcut cu mâna vecinului său să vină până la el, iar  când Bill a intrat în bucătărie, i l-a prezentat fratelui său. Bill l-a strâns cu putere, dar mâna pe care o strângea era rece şi moale. S-au aşezat şi au început să discute lângă nişte ceşti cu cafea.

Lyle îl privea foarte suspicios pe fratele Branham, deoarece în momentul acela nu prea semăna cu un predicator. Purta salopetă şi o pălărie de paie uzată, lăsată pe ceafă, iar faţa nu îi era bărbierită de vreo două zile. Sudoarea  lucea pe fruntea lui lată şi se prelingea pe tricou. Semăna mai degrabă cu un fermier decât cu un evanghelist.

Lyle i-a zis:

„Deci tu eşti acela care l-a dus pe Banks în această vânătoare de gâşte sălbatice!”

„Nu, domnule. Eu sunt doar fratele lui în Hristos. Dar da, propovăduiesc Evanghelia.”

Banks a intervenit şi i-a povestit fratelui său câteva din minunile pe care le văzuse în campaniile lui Branham, dar acesta l-a ascultat rece şi fără interes. După ce a ascultat mărturiile lui Banks timp de zece minute, Bill a zis:

„Presupun că nu crezi nimic din toate acestea, nu-i aşa domnule Wood?

„Sigur că nu! Nu există vindecare divină. Acestea sunt nişte prostii închipuite în care a căzut şi fratele meu. Cât priveşte aşa zisele viziuni…”

În timp ce Lyle îşi exprima părerea, prin faţa ochilor lui Bill se desfăşura o viziune, aşa că i-a zis:

„Domnule Wood, tu eşti căsătorit cu o femeie blondă şi ai doi băieţi blonzi, cam de 6-8 ani.”

Când a auzit aceste cuvinte, Lyle a aruncat spre fratele său o privire acuzatoare.

„Tu crezi că Banks mi-a spus aceasta”, a continuat Bill, „dar nu este adevărat. El nu mi-a povestit nimic despre familia sa, iar dacă ceea ce ţi-am spus nu te-a convins, poate o va face ceea ce îţi voi spune în continuare. Tu ai înşelat-o pe soţia ta, iar aceasta a dus la o despărţire între voi. Cu o seară înainte, ai fost cu o tânără cu păr şaten. La un moment dat ai auzit o bătaie în uşă şi ai vrut să deschizi, dar ea nu te-a lăsat. Aşa se face că te-ai ascuns în dormitorul ei, în timp ce ea s-a dus şi a deschis. Când te-ai uitat pe geam, ai văzut la uşă un bărbat îmbrăcat cu un costum de culoare închisă şi cravată roşie, care era un alt iubit al ei. Ai făcut foarte bine că nu te-ai dus să deschizi tu, pentru că bărbatul acela avea asupra lui o armă şi te-ar fi împuşcat.”

„Ci-ci-cine ţi-a spus toate acestea?” s-a bâlbâit Lyle.

„Dumnezeul cel Atotputernic tocmai mi-a arătat o viziune cu tot ce s-a întâmplat.”

Lyle s-a albit la faţă şi a zis: „Domnule Branham, fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus este adevărat. Cred că cel mai bine ar fi să-mi predau şi eu viaţa acestui Dumnezeu Atotputernic care ţi-a spus acest secret.”

Lyle a plecat acasă plin de entuziasm, să povestească familiei despre întoarcerea lui. O săptămână mai târziu, sora lui a luat parte la una din meetingurile lui Bill şi s-a convertit şi ea. Acest lucru l-a alarmat pe tatăl lor, care s-a hotărât să se întâlnească cu acest Branham şi să-şi îndrepte familia.

Pe 13 mai 1957, în timp ce Bill îşi întorcea maşina pe alee, a observat un bărbat bătrân care stătea în grădină.

S-a dus la el şi s-a prezentat.

„Deci tu eşti domnul Branham”, i-a zis omul morocănos. „Am auzit multe despre tine. Numele meu este  Wood… Jim Wood, iar Banks şi Lyle sunt fiii mei. Nu ştii unde este Banks?”

„Banks şi Ruby merg la cumpărături pe la ora asta. Haide înăuntru să te răcoreşti cu un pahar de apă.”

Nu a trecut mult şi Bill şi-a dat seama că el şi bătrânul Wood aveau multe lucruri comune. La început au povestit cum au crescut în Kentucky; ce bine era când mergeau la vânătoare de veveriţe sau la pescuit de păstrăvi şi crapi. Înainte de a intra în subiectul IeHoVaH – Dumnezeu, Bill l-a invitat pe Wood să meargă împreună la pescuit, gândindu-se că o asemenea ieşire le va da destul timp ca să discute despre religie. A propus să îi însoţească şi cei doi fii ai bătrânului: Banks şi Lyle, ceea ce lui Jim Wood i s-a părut o idee foarte bună.

În noaptea aceea a plouat tare, aşa că în dimineaţa următoare Banks i-a zis lui Bill:

„Ei bine, cred că ar fi bine să nu mai mergem la pescuit astăzi, deoarece curenţii vor fi noroioşi şi peştele nu va muşca.”

„Totuşi am putea încerca”, i-a zis Bill. Mai avea câteva zile libere până la următoarea campanie din Saskatoon, Canada şi simţea nevoia să se relaxeze puţin.

Aşadar, cei patru şi-au făcut bagajele şi le-au pus în camionul lui Banks. Banks şi tatăl său stăteau în faţă, iar Bill şi Lyle stăteau în spate. Banks conducea, iar destinaţia lor era lacul Dale Hallow, situat la 150 de mile spre est. Zona aceasta nu este departe de Burkesville, Kentucky, unde se născuse. Pentru că pământul de acolo era al unor rude de a lui şi aveau o barcă de închiriat, Bill se ducea adesea acolo la pescuit.

În timp ce treceau râul Ohio în Kentucky, Bill s-a rugat în tăcere: „Doamne, ajută-mă să ajung cumva la inima sinceră a acestui fermier bătrân.” Nu mult după aceea, a simţit că alunecă într-o viziune. Maşina a dispărut şi a văzut că mergea înainte în timp, iar viitorul îşi descoperea secretele sub ochii lui. Când viziunea s-a terminat, Bill a zis:

„Domnule Wood, ca să ştii că Evanghelia pe care o propovăduiesc este adevărată, toate pâraiele şi lacul pe lângă care vom trece astăzi vor fi noroioase până vom ajunge la destinaţie, dar lacul din spatele râului Wolf Dam va fi albastru şi frumos. Vom pescui până la 3.30 fără să prindem nimic, dar după aceea ei vor începe să prindă peşte somn. N-am prins niciodată astfel de peşti în apele acestea, dar acum voi prinde o mulţime: cam 25 de pound. Domnule Wood, tu vei pescui chiar lângă mine şi vei folosi aceeaşi momeală. Cu toate acestea, vei prinde un singur peşte şi la fel Lyle.  În dimineaţa următoare, voi prinde un somn cu burta roşie (Acest peşte trăieşte pe lângă coastele Australiei). N-am văzut exact cum arată, dar este unul mare pentru specia aceasta. Acela va fi ultimul peşte pe care îl vom prinde în excursia aceasta. Vom arunca la peşte toată ziua, dar nu va mai muşca nici unul. Aceasta este „Aşa vorbeşte Domnul!”

În colţul gurii lui Jim Wood a apărut un zâmbet de necredinţă, apoi a privit spre Banks şi a tras cu ochiul. Când au trecut însă şi de ultimul deal şi au văzut râul Wolf Dam cât se poate de limpede,  bătrânul Jim a început să-şi pună întrebări. Apa din spatele barajului era cât se poate de limpede şi albastră, ceea ce dovedea că acolo nu plouase de multă vreme.

Când au ajuns, au încercat să pescuiască păstrăvi, crapi şi bibani, dar fără succes.  După-amiază, Bill a schimbat momeala şi a prins un somn. În următoarele ore a prins o mulţime, în timp ce Lyle şi bătrânul Wood au prins fiecare câte unul. S-au oprit pe la ora 11.00 noaptea. Nimeni nu a spus nimic despre prorocia din dimineaţa aceea, deşi fiecare se gândea la ea.

Marţi dimineaţa, soarele a răsărit zâmbitor. După un mic dejun cu peşte prăjit, pescarii şi-au luat beţele şi uneltele de pescuit şi s-au îndreptat spre lac. În timp ce îşi puneau momeala în cârlig, Bill le-a amintit că în excursia aceea va mai fi prins un singur peşte. La prima aruncare,  Bill a prins un somn cu burta roşie. Cântărea cam un pound, ceea ce era  mult pentru specia lui.

Au continuat să pescuiască, dar nici unul nu a mai prins nimic. În fiecare oră, Banks, care ştia cât de exacte sunt viziunile lui Bill, a sugerat să adune uneltele şi să plece acasă, dar Jim Wood voia să mai stea. Era hotărât să mai prindă un peşte ca să demonstreze că erau greşiţi. Pentru aceasta, s-a mutat tot timpul dintr-un loc în altul, schimbând frecvent momeala şi tehnica, dar degeaba. A pescuit toată după-amiaza, chiar şi după ce s-a lăsat întunericul, dar nu a prins nimic.

Miercuri dimineaţa devreme, şi-au demontat tabăra. Bill trebuia să fie acasă, deoarece joi trebuia să plece în Saskatoon, Canada. În timp ce încărcau lucrurile în maşină, Banks l-a întrebat pe tatăl său:

„Acum ce mai zici tată?”

„Pă-ă-ă-i… dacă cineva poate vedea peştii înainte de a-i prinde, zic că este foarte bine,” a răspuns bătrânul în timp ce se juca cu cutia cu cârlige.

Bill şi-a dat seama că era momentul să-l abordeze şi el pe Jim Wood, aşa că a zis:

„Dar nu pot face aceasta întotdeauna, domnule Wood. Dumnezeu mi-a dat viziunea aceea pentru tine. Biblia spune că dacă vreţi să fiţi siguri că un om este proroc, trebuie să urmăriţi prorociile lui. Dacă prorociile lui nu se împlinesc, este clar că nu e un proroc, iar în cazul acesta trebuie să nu-l băgaţi în seamă; dar dacă se împlinesc,  fiţi atenţi la ceea ce spune pentru că este cuvântul Domnului. (Deuteronom 18.15-22). Eu ştiu că domnul Russell este considerat un proroc al mişcării „Martorii lui Iehova”, dar el a prorocit că Isus Hristos va reveni în anul 1914. Când acest lucru nu s-a întâmplat, Russell a spus că este vorba de o revenire spirituală, dar acest lucru nu este corect, deoarece Isus a venit înapoi spiritual în ziua de Rusalii, în forma Duhului Sfânt. Despre aceasta se vorbeşte în toată cartea Faptelor. Înseamnă că domnul Russell nu poate fi un proroc.”

Bill a continuat discuţia, arătând încă trei lucruri în care prorocia lui Russell a dat greş.

Jim Wood a început să-şi scarpine barba gânditor, după care a arătat cu mâna spre lac şi a citat cuvintele famenului etiopian: „Uite apa! Ce mă împiedecă să fiu botezat?” (Fapte 8.36). Şi pentru că nu era nimic să-l oprească, a fost botezat chiar atunci în Numele Domnului Isus Hristos.

 În mai 1957, William Branham a călătorit în Saskatoon, Canada. Era prima campanie de vindecare majoră fără sponsorizarea bisericilor penticostale. Susţinerea financiară venea de la prezbiterieni, anglicani, baptişti şi alte denominaţiuni. Bisericile penticostale din Saskatoon, au refuzat pe faţă să coopereze, dar aceasta nu L-a împiedecat pe Dumnezeu să Se descopere.

Mai multe mii de oameni au umplut patinoarul oraşului Lowici ca să-l asculte pe Bill. Când a venit timpul pentru formarea rândului de rugăciune, Duhul lui Dumnezeu S-a mişcat atât de uşor şi de frumos, ca un patinator pe gheaţă.

În prima seară, o femeie oarbă şi-a recăpătat vederea în mod supranatural; un băiat care avea spasme şi-a recăpătat coordonarea muşchilor; un alt băiat care fusese toată viaţa surdo-mut, a auzit deodată pianul care cânta „Crede numai!”. Băiatul a început să ţipe, deoarece acesta era singurul fel în care ştia să-L laude pe Vindecătorul Său, Isus Hristos.

Într-o seară a venit în rândul de rugăciune un băiat cocoşat. Bill şi-a pus mâinile în jurul lui şi s-a rugat pentru el, apoi a spus:

„Când vei merge acasă, să-i spui mamei tale să-ţi strângă cureaua din jurul pieptului şi peste cocoaşă şi să facă un semn pentru măsură. Dacă până mâine seară cocoaşa nu se va micşora cu 3 inch, înseamnă că sunt un proroc fals. Să aduci cureaua ca s-o arătăm oamenilor.”

În seara următoare, băiatul a venit în faţă şi a arătat tuturor chinga cu care mama lui obişnuia să-i măsoare pieptul. Cocoaşa lui s-a micşorat într-adevăr cu 3 inch. Mai uimitor era că acum îşi putea ridica braţele deasupra capului, o mişcare imposibilă în mod normal, pentru cocoşaţi, din cauza deformării locului de unde pornesc braţele.

În timp ce oamenii se aliniau pentru rugăciune, Bill a spus: „Am să leg aceste două texte din Scriptură împreună. Ce a zis Natanael când Domnul i-a spus ce făcuse înainte de a merge la adunare? „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu; Tu eşti Împăratul lui Israel.” Aceasta a gândit acel evreu când a văzut semnul deosebirii la lucru.

Când samariteana a auzit darul deosebirii a  spus: „Doamne, văd că eşti proroc. Noi ştim că atunci când va veni Mesia, El va face toate aceste lucruri.” Şi Isus i-a zis: „Eu, Cel care vorbeşte cu tine, sunt El.” Pe baza acelui semn, femeia a lăsat găleata cu apă jos şi a alergat să le spună oamenilor din cetate: „Veniţi să vedeţi un Om care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva El este Mesia?” (Ioan 4.44-51; 4.5-29).

Dacă acela a fost semnul lui Mesia atunci, înseamnă că şi astăzi este la fel. Scoateţi afară toate „ismurile” denominaţionale şi priviţi la adevărul din Cuvânt: că Isus Hristos este înviat din morţi.

După această introducere, un uşier a adus în faţă prima persoană, iar când a venit viziunea, Bill a spus: „Ştiu că femeia aceasta este o creştină, pentru că are un duh binevoitor. Doamnă, tu eşti soţie de predicator şi ai o tumoare la piept. Nu eşti din oraşul acesta. Văd Coasta de Vest şi un oraş mare care are un parc mare. Este vorba de Vancouver, Columbia Britanică. Este Adevărat?”

Femeia a răspuns afirmativ, iar Bill şi-a pus o mână pe umărul femeii şi s-a rugat:

„Atotputernicule Dumnezeu, Te rog în Numele Domnului Isus Hristos să o binecuvântezi pe femeia aceasta şi s-o vindeci. Amin.”

Următorul în rând a fost un bărbat care a spus:

„Sunt pastor, iar femeia pentru care te-ai rugat este soţia mea. Tot ce ai spus este adevărat, şi pot declara că nu ne cunoşti pe nici unul dintre noi.”

„Îţi mulţumesc, frate. Tu ai o problemă la umăr. Ai avut un accident de motocicletă şi de atunci umărul tău nu a mai revenit la loc. Acum este gata. Poţi să te bucuri pentru că eşti bine. Dumnezeu să te binecuvânteze.”

Femeii care a urmat în rând, i-a spus:

„Crede din toată inima că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi că eu sunt slujitorul şi prorocul Lui. Dacă audienţa mă poate auzi… Văd că femeia aceasta este foarte neliniştită cu privire la ceva… Văd că a mers în baie şi acolo a căzut şi s-a lovit la piept. Aceasta s-a întâmplat cu un an în urmă, dar nu a mers la doctor pentru că s-a încrezut în Dumnezeu. Este adevărat?  Bine. Du-te la loc şi fii bine în Numele Domnului Isus Hristos.”

Pretutindeni în adunare, „bucăţi mari de necredinţă” cădeau jos de pe creştini, asemenea unor ţurţuri care cad de pe copacii îngheţaţi, când soarele le încălzeşte ramurile.

Bill a privit spre următoarea femeie din rând şi i-a zis:

„Doamnă, eu nu te cunosc, nu te-am văzut niciodată….”

Deodată s-a întors spre audienţă privind lumina Îngerului. „În audienţă s-a întâmplat ceva… Cineva a căzut.” Privea foarte atent mulţimea, apoi deodată a arătat spre un loc şi a spus: Acolo este o doamnă brunetă care mă priveşte peste umărul altei femei. Ea suferă de dureri de cap şi s-a rugat zicând: „Doamne, fă-l să mă cheme…” Ai dureri de cap îngrozitoare. Dacă este adevărat, ridică mâna. (Femeia a ridicat mâna). În ordine. Acum totul s-a sfârşit. Du-te, bucură-te şi fii bine în Numele lui Hristos.

Dar Îngerul nu terminase cu locul acela.

„Doamna care stă în spatele tău are artrită şi doreşte să fie şi ea vindecată. Este adevărat, doamnă?”

„Da, aşa este.”

Bill începuse să se clatine sub greutatea viziunilor care îl secau de putere.

Vedeţi? Voi nu puteţi să vă ascundeţi viaţa. Nimeni nu poate. Amin. O, mă bucur atât de mult că El a înviat din morţi! Mă bucur că Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci.

S-a întors din nou spre femeia de pe platformă şi i-a zis:

„Doamnă, tu nu eşti aici pentru tine, ci ai venit pentru fiul tău care este retardat mintal.” Femeia a oftat, iar Bill s-a rugat pentru fiul ei.

A urmat o femeie în vârstă, care avea o excrescenţă mare pe nas. Viziunea a descoperit toată viaţa ei, iar Bill a zis:

Aici este mai mult decât o umflătură. Ea cade şi apare în altă parte. Acum îţi creşte una pe piept. Tu nu eşti din oraşul acesta, ci vii din Edmonton, Alberta, şi te numeşti Pearl Lemnox. Doamnă Pearl, dacă vei crede din toată inima, te vei face bine.”

William Branham a continuat aşa cu persoană după persoană, viziune după viziune, seară după seară, totul fiind întotdeauna perfect.

În ultima seară din Saskatoon, a urcat pe platformă femeia care în prima seară fusese oarbă. Ea i-a înmânat lui Bill o scrisoare care conţinea toată mărturia ei.

După campania de vindecare din Saskatoon, William Branham a mers în Indianapolis, Indiana, pentru o altă campanie care s-a desfăşurat între 11-14 iunie 1957. Când  s-a întors de acolo era stors de puteri. Pe lângă cele 15-20 de viziuni pe care le vedea seară de seară în timpul serviciului de rugăciune, mai vedea 20-30 de viziuni în timpul interviurilor private pe care le acorda în camera lui de hotel. Greutatea acestor viziuni l-au stors aproape complet de putere.  Şi pentru că mai avea cam 14 zile de odihnă înainte de începerea următoarei campanii, care urma să se desfăşoare pe 29 iunie la Chicago, William Branham l-a rugat pe Banks şi pe Lyle să meargă cu el la pescuit.

În seara dinaintea plecării, Bill şi Banks s-au dus prin grădina lui Banks să caute râme pentru momeală. Deodată a venit în fugă micuţa Rebekah, dar nu ca să adune şi ea râme. Buza de jos îi tremura şi era gata să izbucnească în plâns:

„Tati, am găsit o pisicuţă care a mâncat ceva otrăvitor şi acum s-a umflat toată şi e pe moarte. Mă laşi s-o îngrijesc până moare?”

Lui Bill nu-i plăceau pisicile şi foarte rar le îngăduia pe lângă casă, dar fetiţa îl privea cu nişte ochi atât de rugători încât i-a zis:

„Păi dacă va muri curând, cred că nu e nici o problemă. Stai s-o văd şi eu.”

Rebekah a alergat spre casă şi curând s-a întors cu pisica bolnavă într-o cutie. Amintindu-şi că tatăl ei s-a rugat pentru acel oposum care fusese pe moarte, fetiţa i-a zis lui Bill:

„Tati, nu vrei să te rogi pentru pisicuţa asta?”

Bill a privit spre pisică şi şi-a dat seama imediat ce se va întâmpla cu ea, aşa că i-a zis fiicei lui să o pună peste noapte în şopron. A doua zi devreme, Rebekah a alergat la şopron să vadă ce-i face pisicuţa, iar când a privit în cutie a scos un strigăt de încântare: Pisica alăpta 12 pisoi.

În timp ce Bill încărca bagajele în maşina lui Banks, fiul său de doi ani, Joseph, a ieşit din şopron ţinând de gât unul din pisoii nou-născuţi:

„Joseph, nu ţine aşa pisicuţa!” l-a certat Bill, dar înainte să-i dea drumul, micuţul l-a strâns şi mai tare pe pisoiaş.  Bill s-a dus, i l-a luat din mână şi l-a aşezat lângă mama lui. Puiul se văieta ca şi cum ar fi fost rănit, aşa că Bill şi-a zis: „Sper că nu a păţit nimic!”

Curând Banks, Lyle şi Bill se îndreptau spre Dale Hallow, acelaşi loc de pescuit din Kentucky, unde fuseseră cu o săptămână înainte împreună cu Jim Wood. Când au ajuns la barajul râului Wolf Dam, Bill a închiriat o barcă de la rudele lui. Odată ajunşi pe lac, cei trei bărbaţi şi-au prins râmele în cârlige şi curând au prins câteva duzini de peştişori pe care  i-au tăiat bucăţi şi i-au folosit ca momeală pentru păstrăvi. Apoi s-au aşezat în aşteptarea peştilor mari.

Munţii înverziţi erau înconjuraţi de o ceaţă uşoară, iar lacul mirosea a alge, peşte şi ulei de motor. Razele soarelui încălzeau cămaşa lui Bill şi o briză răcoroasă şi plăcută, faţa lui. În timp ce privea o pereche de raţe care căutau muguri de plante de apă, Bill simţea cum toată istoveala dispare ca un puf  de păpădie purtat de briză.

Mica ambarcaţiune plutea alene de-a lungul ţărmului, iar cei trei bărbaţi discutau din Biblie, despre timpul când Petru, Iacov şi Ioan L-au văzut pe Isus stând de vorbă cu Moise şi Ilie. Când Petru a scris despre această experienţă, a spus: „Noi am fost martori la proslăvirea Lui; căci a primit de la Dumnezeu Tatăl, cinste şi slavă, atunci când S-a auzit acel Glas care zicea: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea. Noi am auzit acel Glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.” (2 Petru 1.16-18).

„Să ştii că aşa m-am simţit şi eu, pentru că am avut privilegiul să petrec atâta timp cu un om sfânt ca tine, frate Bill”, a spus Banks.

„O, nu spune aşa ceva, frate Banks!” a răspuns Bill. „Eu nu sunt un om sfânt. Nu există nici un om sfânt, ci sfânt este Dumnezeu care locuieşte în om. Şi nu există nici un munte sfânt, ci Dumnezeul care a stat pe acel munte este sfânt. Cred că asta spune Petru în epistola sa.”

Ei vorbeau despre faptul că Dumnezeul cel sfânt locuieşte în poporul Său. Banks şi-a amintit de o femeie în vârstă pe care o ştia şi în care locuia Duhul lui Dumnezeu. Când Lyle şi Banks erau copii, femeia aceasta îi invita adesea acasă la ea şi le dădea pâine proaspăt coaptă şi le spunea despre dragostea lui Isus. Ei luau pâinea, dar pe Isus Îl lăsau în urmă. Banks a spus:

„Cred că acum are vreo 90 de ani. Ştii, Lyle, ea locuieşte aproape de aici. N-ar fi frumos să trecem pe la ea şi să-i spună că acum suntem amândoi creştini?”

Când Banks a spus aceste cuvinte, Bill a simţit că Duhul lui Dumnezeu vine peste el ca un spray răcoros dintr-un pulverizator, şi într-o sclipire de inspiraţie a spus:

 „Aşa vorbeşte Domnul! În curând vei vedea slava lui Dumnezeu, pentru că un animal micuţ va fi adus la viaţă dintre cei morţi!”

Când şi-a revenit din cercetare, Bill a văzut că Lyle şi Banks îl privea uimiţi, iar Banks i-a zis:

„Frate Bill, ai vrut să spui exact cum am auzit?”

„Dar ce am spus?” a întrebat el sincer, pentru că nu îşi amintea.

După ce Banks i-a repetat prorocia, Bill l-a asigurat:

„Se va întâmplat exact cum s-a spus. Trebuie să fie aşa, pentru că nu am vorbit eu, ci Duhul Sfânt.”

„Ce animal crezi că va fi?” a întrebat Lyle.

„Nu ştiu sigur, dar în dimineaţa aceasta, fiul meu a strâns un pisoi foarte tare. Nu era mort când am plecat, dar poate va muri iar când ne vom întoarce acasă Dumnezeu îl va aduce înapoi la viaţă.”

Au pescuit toată ziua, dar fără să prindă nimic. Peştele mare nu a muşcat decât foarte târziu în seara aceea, şi în interval de câteva minute fiecare a prins câte un păstrăv care cântăreau împreună cam 20 de pound.

Dimineaţa, după un mic dejun cu păstrăv fript, au urcat în micuţa barcă, au pornit motorul şi au navigat de-a lungul malului. Au aruncat la peşti mici pentru a-şi face rezerve de momeală, dar pentru început nu au prins nimic. După o vreme, Bill a îndreptat barca spre un ostrov mic. Când au încetinit puţin, motorul bărcii a tuşit de câteva ori, apoi s-a oprit, aşa că Bill a lăsat-o să plutească cât mai aproape de mal. După ce a pus o râmă în cârlig, Bill a aruncat firul şi curând a simţit că a prins ceva. Cu o smucitură puternică, a tras afară micuţul peştişor.

 În timp ce pescuiau în glofuleţul acela, cei trei discutau despre puterea lui Dumnezeu; despre vremea când  Isus i-a spus lui Petru pescarul: „Depărtează corabia spre apele adânci şi aruncaţi mrejele pentru pescuit!”

Şi Petru I-a răspuns: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic; dar la Cuvântul Tău voi arunca mrejele.”

Şi imediat ce au aruncat năvodul în lac, acesta s-a umplut cu atât de mulţi peşti încât a început să se rupă, aşa că Petru i-a chemat şi pe tovarăşii lor de pe altă barcă să vină să-i ajute. Când le-au umplut, erau atât de mulţi peşti încât bărcile au început să se scufunde. (Luca 5.17). Bill a spus că după părerea lui, peştii aceia nu erau în lac înainte de a vorbi Isus, ci Dumnezeu i-a creat pe loc, la Cuvântul Lui.

Pe întinderea apei roiau o mulţime de gâze înaripate. Caraşii şi păstrăvii erau flămânzi, iar de obicei ieşeau la suprafaţă să le prindă. Pentru că peştii erau foarte mici, Bill folosea un cârlig de 4. În schimb Lyle folosea unul mare, de 12, adică aceeaşi mărime pe care o folosea pentru păstrăvi. El a pus o râmă în cârlig şi l-a aruncat în apă. De fapt era mai atent la discuţia dintre Bill şi Banks decât la pescuit. Simţind că trage de fir, Lyle l-a tras afară şi a fost surprins să constate că un caras înghiţise cârligul de tot, până îi ajunsese în stomac. „Ia uitaţi-vă!” a spus el ţinând firul cu peştele atârnând la capătul lui. „Nici măcar nu se vede cârligul!”

Ţinând peştele cu o mână şi cârligul cu cealaltă, Lyle a tras de fir, dar când a făcut aceasta, a scos stomacul peştelui împreună cu o parte din măruntaie. Lyle a fluierat mirat şi a zis:

„Peştişorule, tocmai ai luat ultima masă,” iar după ce a eliberat cârligul, a aruncat peştele înapoi în apă. Câteva momente peştişorul a bătut din înotătoare şi din coadă încercând să înoate, apoi s-a răsturnat într-o parte şi a murit. Plutea nemişcat, fără viaţă, la vreo zece picioare de barcă, purtat de curent spre mal.

„Lyle, nu trebuia să se întâmpla asta!” i-a zis Bill. „Ar fi trebuit să foloseşti un cârlig mai mic, iar când simţi că muşcă peştele, trage firul, căci aceasta îi fixează cârligul în falcă.”

„O, eu nu mă prea pricep la pescuit,” a răspuns Lyle în timp ce punea o altă râmă în cârligul de 12. „De fapt, aşa am procedat întotdeauna.”

Curând Bill şi Banks  au revenit la discuţia lor despre puterea lui Dumnezeu, iar după vreo 30 de minute, Bill a menţionat un text din Scriptură care l-a intrigat întotdeauna. Într-o dimineaţă când era flămând, Isus a văzut un smochin şi a vrut să ia câteva smochine, dar pentru că nu a găsit nici una, a blestemat pomul. Până seara, toate frunzele copacului au fost maro; şi în timp ce ucenicii se mirau cât de repede se uscase, Isus le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu. Căci adevărat vă spun, că oricine spune acestui munte: „Aruncă-te în mare!” şi nu se îndoieşte în inima lui, ci crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.” (Marcu 1.12-23).

În timp ce vorbea, Bill se uita la micul peşte mort care plutea nu departe de barcă. Briza l-a purtat între nişte plante de apă şi acum plutea într-o parte, cu măruntaiele ieşite pe gură.

Deodată Bill a auzit un zgomot ciudat, iar când a privit în sus, L-a văzut pe Îngerul Domnului care ardea ca un foc pe o parte a muntelui. Curând a pornit în jos într-un vârtej de vânt, care vâjâia deasupra vârfurilor copacilor, în timp ce se îndrepta spre barca lor. Curând Îngerul era deja lângă el, iar zgomotul vârtejului de vânt îi umplea simţurile. El i-a zis: „Ridică-te!”

Bill s-a ridicat în picioare, iar Lyle l-a întrebat pe Banks: „Ce face?”

„Linişte!” a şoptit Banks. „Se va întâmpla ceva.”

În gerul a continuat: „Vorbeşte peştelui mort şi el va trăi din nou!”

Arătând spre carasul mort care plutea printre plante, Bill s spus:

„Peştişorule, Isus Hristos îţi dă viaţa înapoi!”

Imediat după ce Bill a pronunţat aceste cuvinte, peştişorul s-a făcut nevăzut. Sub privirile celor trei bărbaţi, stomacul peştelui s-a tars înapoi, apoi peştele s-a răsucit brusc şi a început să înoate pe sub apă.

Lyle a căzut pe spate în barcă şi a început să bâiguie uluit: „Ă-ă-ă-ă… Bill, tu-tu crezi că a-a-asta s-a întâmplat din cauză că i-am spus acelui peşte că tocmai a mâncat ultima lui masă?”

„Nu, frate Lyle. Dumnezeu Şi-a arătat puterea Sa cea mare, întărind textul din Scriptură despre care tocmai vorbeam.”

„Dar de ce?” a întrebat Banks. „Chiar tu ai spus că ai avut în rândul de rugăciune sute de oameni, inclusiv copii, cu spasme. De ce şi-ar folosi Dumnezeu puterea ca să învie un peşte?”

„El este Dumnezeu şi poate face tot ce doreşte. Aşa spune Biblia. Gândiţi-vă câţi leproşi erau în Ierusalim atunci când Isus Şi-a folosit puterea ca să blesteme acel smochin? Aceasta arată că Dumnezeu este interesat de toate lucrurile. Şi dacă este interesat să aducă la viaţă un peştişor, cu siguranţă El va aduce viaţă veşnică pentru toţi copiii Săi.”

În august, William Branham a zburat din nou spre nord, de data aceasta în Alberta, Canada. Timp de nouă zile a ţinut o campanie de vindecare prin credinţă în oraşul Edmonton. Mulţimea a fost mare, dar l-au primit cu răceală. În cea de-a treia seară, Bill şi-a dat seama că ceva era greşit. Credinţa acestor canadieni trebuia să crească la fel ca şi căldura unui foc din prerie, dar atitudinea lor era aproape de îngheţ.

Când şi-a încheiat predica, Bill a spus: „Vedeţi Lumina care se învârte acolo unde se termină treptele? Tocmai a apărut, şi cred că este aceeaşi Lumină, acelaşi Stâlp de Foc care a condus copiii lui Israel în cartea Exodului. Mai târziu, acel Stâlp de Foc a devenit trup şi a trăit printre noi în chipul Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos. Când era pe pământ, El a spus: „Eu vin de la Dumnezeu şi Mă întorc la Dumnezeu.” (Ioan 16.28). Eu cred că atunci când S-a întors la Dumnezeu, El S-a întors în acea formă de Lumină. Este aceeaşi Lumină care l-a lovit pe Pavel pe drumul Damascului, şi l-a orbit.

Atunci Pavel L-a întrebat: „Cine eşti, Tu, Doamne?”

„Eu sunt Isus.” (Fapte 9.3-5).

De asemenea, cred că este aceeaşi Lumină care a venit la Petru, în acea noapte în închisoare, a deschis porţile şi l-a scos afară. (Fapte 12.5-11). Cred sincer că Atotputernicul Dumnezeu este Creatorul cerurilor şi al pământului, şi El răspunde la rugăciunea femeii care stă aici. Spunând aceste cuvinte, Bill a arătat spre o femeie cu părul negru care stătea aproape în faţă.

„Tu ai o problemă nervoasă, iar bărbatul care stă lângă tine are probleme cu spatele. Voi sunteţi soţ şi soţie. Ridicaţi mâinile dacă este adevărat.”

După ce cei doi au ridicat mâinile, Bill i-a întrebat: „Aveţi numere de rugăciune? Nu? Nici nu vă trebuie, pentru că amândoi sunteţi vindecaţi. Isus Hristos vă face bine. Amin.”

Bărbatul care stă în spatele lor are probleme cu bila. Numele tău este Clarence şi eşti din Grand Praire, este adevărat? Problema ta la bilă s-a terminat, domnule. Du-te acasă şi bucură-te pentru că vei fi bine. Amin.”

Tu zici: „Frate Branham, acelui bărbat i-ai spus pe nume.”

Da. Când Isus Hristos a fost pe pământ în trup de carne, nu i-a spus lui Simon numele lui şi al tatălui său, iar după aceea l-a numit Petru? (Ioan 1.40-42). El este şi astăzi Acelaşi.

Deasupra acelei femei se află Lumina. Ea are probleme cu tensiunea. Ridică-te în picioare. Tu eşti din oraşul acesta şi locuieşti pe strada 125, la numărul 13104. dacă este adevărat, ridică mâna. În ordine, doamnă Fishbook. Eşti vindecată. Isus Hristos te face bine.

Credeţi că El este aici? Vreau ca orice bărbat sau femeie care au alunecat sau care tocmai L-au acceptat pe Hristos, să vină în faţă ca să cer binecuvântarea peste voi în timp ce este ungerea aici.”

Pianistul cânta un imn, şi deşi în sală se aflau mii de oameni, nici măcar unul dintre ei nu a venit în faţă. În cele din urmă, Bill a spus: „Care este problema voastră, canadienilor? Aţi devenit atât de religioşi încât L-aţi lăsat pe Hristos afară. Este bine să fii conservator, dar nu fiţi atât de rigizi încât să-L puneţi pe Duhul deoparte. Dacă faceţi aceasta, nu veţi avea nici o trezire.”

În clipa aceea, Bill a văzut un val negru care se rostogolea peste audienţă, aşa că i-a avertizat: „Dacă sunt prorocul lui Dumnezeu, vorbesc în Numele Lui. Voi aveţi ocazia să vă îndreptaţi înaintea lui Dumnezeu, deoarece se apropie timpul când veţi striga după acest lucru, dar nu va mai fi. Aceasta este „Aşa vorbeşte Domnul!” Dacă nu aveţi în inimile voastre dragostea lui Dumnezeu, sunteţi păcătoşi şi mergeţi pe drumul spre iad.  Aceasta este „Aşa vorbeşte Domnul!” Cel care vă vorbeşte acum este Acelaşi Dumnezeu care deosebeşte duhurile şi spune starea oamenilor. Eu vă vorbesc în Numele lui Isus Hristos. Fugiţi la altar şi pocăiţi-vă repede, înainte ca Dumnezeu să întoarcă foaia peste voi, căci atunci veţi fi osândiţi pe vecie! Aşa vorbeşte Duhul Sfânt care este acum în mijlocul vostru!”

După mai multe insistenţe şi îndemnuri la pocăinţă, câteva suflete au venit în faţă pentru rugăciune. Bill era foarte dezamăgit.

Prieteni, nu am mai văzut niciodată să se întâmple aşa ceva! N-am mai avut niciodată un sentiment ca cel care a venit peste mine acum câteva minute când am văzut acel val negru rostogolindu-se peste audienţă. Atunci am simţit că m-a lovit ceva. Dumnezeu ştie că acesta este adevărul. Ceva este greşit.”

Când s-a trezit a doua zi dimineaţa, William Branham se simţea descurajat. Ce era greşit? De ce aceşti creştini din Edmonton nu au recunoscut prezenţa lui Isus Hristos în mijlocul lor ca să primească toate binecuvântările care veneau din acea descoperire? Bill se întreba dacă nu cumva a greşit el cu ceva. Poate n-a prezentat Evanghelia în modul cel mai bun posibil.

Stând pe pat, a luat Biblia Scofield de pe noptieră şi a început să răsfoiască prin notiţele pe care le notase pe pagina goală din spate. A citit din nou viziunea pe care o avusese în anul 1952, în dimineaţa când Dumnezeu îl vindecase de acele amibe mortale. Şi-a amintit că atunci, un cap de mână i-a arătat să citească Iosua 1.2-9, sugerând că acele versete se aplicau slujbei lui la fel de mult cât se aplicau slujbei lui Iosua.

A închis Biblia, dar nu a pus-o jos. O ţinea între palme în timp ce se gândea. Curând a simţit prezenţa Îngerului Domnului care a venit în camera lui de hotel. Melancolia lui Bill s-a transformat în teamă. Şi-a ridicat mâinile până în dreptul inimii şi  le-a împreunat pentru rugăciune, aşteptând ca Dumnezeu să-i vorbească în fiecare moment. În clipa când şi-a luat mâinile de pe Biblie, cartea s-a deschis în două. Biblia lui era foarte uzată pentru că fusese folosită în mod constant timp de mulţi ani. Putea să se deschidă la oricare dintre paginile pe care le citea des, dar de data aceasta s-a deschis la Iosua 1, aşa că Bill a citit versetele 5,6 şi 9:

Nimeni nu va putea să stea împotriva ta, cât vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi.

Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu vei da în stăpânire poporului acesta ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da.

Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face.”

Teama l-a lăsat, disperarea l-a părăsit şi încrederea a revenit. Dumnezeu îl chemase printr-un înger şi îl  călăuzea prin Duhul Sfânt, prin viziuni. Chiar dacă toate denominaţiunie creştine l-au respins, aceasta n-a schimbat hotărârea lui Dumnezeu care l-a rânduit să facă ceea ce făcea. El crezuse că singura lui sarcină era să ducă darul vindecării divine în lume, dar mai târziu, Dumnezeu i-a arătat că slujba lui are trei părţi: cele trei trageri din exemplul cu pescuitul: primele două trageri reprezintă slujba vindecării, dar a treia tragere era diferită. Tragerea a treia va prinde peştele cel mare, trofeul. Ea îi va chema pe cei ce alcătuiesc Mireasa lui Isus Hristos şi le va împărţi moştenirea în Ţara pe care a jurat Dumnezeu că le-o va da. Undeva trebuie să fie nişte oameni care vor auzi Adevărul, Îl vor recunoaşte şi se vor purta ca atare, pentru că Isus a spus: „Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 1.32).

Bill a deschis Cartea în faţă şi a găsit pagina pe care scrisese: „Cum folosesc referirile.” Luând creionul, el a scris pe margine: „A trecut ceva vreme de când mi s-a deschis la capitolul 1 din Iosua. În dimineaţa aceasta de 7 august 1957, am fost bolnav şi nervos, aşa că am citit viziunea care mi-a fost dată şi care este notată pe pagina liberă din spatele cărţii. Am luat Biblia şi mi s-a deschis din nou la acelaşi capitol. Isuse scump, Te rog să mă ajuţi să fiu curajos spre slava Ta.”

Dând paginile înapoi la Iosua 1, Bill a notat sus pe pagină următoarele: Am promis că cu ajutorul Domnului, începând de azi 7 august 1957 voi fi curajos.”

În octombrie, William Branham a organizat obişnuita vânătoare de toamnă, sus la Trouflesome River Valey din Munţii Colorado Rochies. Din nefericire, când a ajuns la camping, toţi din grup plecaseră  în vale deoarece se îmbolnăviseră de gripă asiatică. Toţi aveau dureri şi febră, aşa că a rămas să vâneze singur. Nici măcar nu apucaseră să-şi scoate armele din huse. Pur şi simplu s-au întors şi au plecat acasă.

Bill a hotărât să-şi ia vacanţa în noiembrie, dar de data aceasta voia să plece la pescuit în centrul statului Idaho. Folosindu-se de cai de povară care  să-i ducă echipamentul, a mers departe în Munţii Sawtooth, şi şi-a instalat cortul într-o poiană lângă Râul fără întoarcere. Era un ţinut minunat, cu vârfuri stâncoase de granit şi cu văi împădurite de brazi şi pini. Acest fel de ţinut îi plăcea cel mai mult, pentru că se putea relaxa şi nu putea fi găsit de lumea de afară, sau cel puţin aşa credea.

Imediat după ce şi-a organizat tabăra, Bill s-a dus la râu. S-a urcat pe un bolovan de granit şi a aruncat firul în apă, trăgându-l înapoi cu mişcări scurte care imitau zborul unei muşte deasupra apei. În ziua aceea a prins un păstrăv uriaş (Peştele acela s-a dovedit a fi cel mai mare păstrăv curcubeu care a fost capturat până la acea dată, iar Bill i-a pus capul pe o placă).

A doua zi a pescuit în acelaşi loc, dar după câteva ore a auzit zgomotul de motor al unui avion mic. Când a privit în sus, a văzut un Piper Cab deasupra văii. Când a ajuns deasupra lui Bill, i-a făcut cu mâna, apoi i-a aruncat ceva cu paraşuta. Obiectul a căzut pe pajiştea din apropiere, iar când s-a dus să vadă ce este, Bill a găsit o canistră care avea înăuntru un mesaj pentru el. Tocmai murise fratele său, Howard. În dimineaţa următoare, Bill şi-a strâns tabăra, şi-a încărcat bagajele pe caii de povară şi s-a întors în civilizaţie.

După înmormântarea lui Howard, William Branham a plecat într-o scurtă campanie la Lakeport, în nordul Californiei. Oamenii de afaceri au aranjat ca adunarea să se ţină într-o clădire care era folosită ca expoziţie. Curând, câteva mii de oameni au ocupat scaunele pliante de metal.

Într-o seară, Bill a predicat despre un text din Scriptură care avea să-l urmărească mai târziu. Este vorba de Marcu 11.22-24:

Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu!”

Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare!”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce va zice se va face, va avea lucrul cerut.

De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi primit, şi-l veţi avea.”

Marcu 11.23 îl chema. Nu se putea îndepărta de acolo. Avea ascuns ceva puternic, ceva ce nu înţelegea încă. Oricum, în seara aceea la Lakeport, a citit versetul 24, acolo unde Isus îi îndemna pe cei ce Îl urmau să aibă credinţă atunci când se roagă.

Aproape de încheierea predicii, un fotograf care se afla în partea dreaptă a lui Bill, a făcut câteva fotografii. Când a developat filmul, prima fotografie părea normală, arătându-l pe Wiliiam Branham stând pe podium şi gesticulând în timp ce predica. În partea dreaptă a podiumului era un coş cu crini, iar lângă ei era microfonul fixat pe un suport. În spatele lui, din tavan atârna o cutie pătrată din metal, pe unde venea căldura, iar în spatele scenei stăteau doi bărbaţi pe scaune pliante. Lângă cei doi bărbaţi atârna o cortină, fie ca decor, fie pentru a acoperi ceva ce nu putea fi mutat cu uşurinţă.

Următoarea fotografie înfăţişa podiumul care de data aceasta arăta ca o pictură străbătută de limbi de foc în nuanţe de chihlimbar. Îngerul Domnului stătea la dreapta lui Bill, arătând ca un nor, cam de şase picioare înălţime. El stătea între evanghelist şi oamenii aliniaţi pentru rugăciune în partea stângă  a clădirii. (Întotdeauna, William Branham îi punea pe oamenii din rândul de rugăciune în dreapta lui, astfel încât să nu se oprească şi să stea în apropierea Îngerului). În acea fotografie nu doar forma vizibilă a  Îngerului era uimitoare, ci faptul că în spatele lui Bill se vedea profilul lui Isus (faţa, barba, gâtul), cu braţele întinse, iar din mâinile Lui ieşeau şapte limbi distincte de foc mărşăluind ca nişte mesageri şi îndreptându-se spre bărbatul care predica. Trupul lui Bill părea absorbit în strălucirea acelui Foc supranatural. (Când a privit fotografia, William Branham a spus că îi amintea de scenele descrise în Ezechiel 1 şi Apocalipsa 4.5).

Într-o asemenea atmosferă minunile erau gata să se întâmple, ceea ce era un eveniment fericit pentru femeia oarbă pe care o adusese cineva la rugăciune în seara aceea. Era o femeie indo-americană. Ochii ei erau complet albi ca şi cum ar fi fost acoperiţi cu un film – irisul ochilor ei nu se mai vedea. Bill a vorbit cu femeia puţin până i-a contactat Duhul, apoi a avut o viziune şi i-a spus:

„Cu nouă ani în urmă ţi-a ajuns la creier un cheag de sânge şi ai paralizat. Te-ai recuperat în mare parte, dar acel atac ţi-a dat ochii peste cap şi de atunci eşti oarbă. Suferi tot timpul zi şi noapte, şi nu ai pace deloc.

Compasiunea lui Bill era şi mai mare pentru acea femeie, deoarece îi amintea de mama lui care era pe jumătate indiană Cherokee. Când s-a rugat pentru ea să-şi recapete vederea, ochii femeii au revenit în poziţia corectă şi s-au umplut de lacrimi de bucurie pentru că vedea din nou.

Refuzând ajutorul persoanei care o adusese, femeia a păşit singură de pe podium.

Această minune a trezit credinţa unui domn în vârstă, luteran, care stătea în spatele lui Bill. Soţia lui suferea de ulcer hemoragic, ceea ce a făcut ca în ultimii patru ani starea ei să se înrăutăţească tot mai mult. Acum nu mai putea să mănânce mâncare solidă şi devenise atât de anemică încât doctorul voia să-i facă o transfuzie de sânge şi s-o opereze într-o săptămână.  Bătrânul luteran s-a rugat în tăcere:

„Doamne, îngăduie ca fratele Branham să amintească şi problema soţiei mele. Dacă o vei vindeca în seara aceasta, voi lua cei cinci sute de dolari pe care i-am adunat pentru operaţie şi îi voi dona bisericii luterane care se construieşte în Ukiah.”

Bill s-a întors instantaneu şi a arătat spre acel bărbat zicând:

„Domnule, tu tocmai te-ai rugat ca Dumnezeu să o vindece pe soţia ta şi ai promis că vei dona cei cinci sute de dolari destinaţi operaţiei, pentru a ajuta la ridicarea bisericii luterane.”

Când a auzit acele cuvinte, bătrânul luteran a leşinat, iar când şi-a revenit a spus:

„Acesta este adevărul, prieteni.”

„Dumnezeu nu are nevoie de banii voştri; El vrea credinţa voastră. Domnule, soţia ta este vindecată. Aceasta este „Aşa vorbeşte Domnul!”

În dimineaţa următoare, acest bărbat şi soţia lui de 80 de ani, au luat parte la dejunul Oamenilor de Afaceri Creştini. Bill a privit-o cum mânca şuncă şi ouă, cu pofta unei persoane cu vârsta jumătate ca a ei.

Imediat ce a sosit acasă din California, l-a sunat doamna  Bosworth din Florida, să-i spună că soţul ei era pe moarte. În timp ce Meda îi făcea din nou valiza, Bill şi-a pregătit maşina şi curând se afla deja în drum spre Florida.

Când au intrat în salonul spitalului, Fred Bosworth şi-a ridicat capul pleşuv şi şi-a întins mâinile osoase spre Bill, care l-a îmbrăţişat plângând: „Părinte! Părinte! Carele şi călăreţii lui Israel!” citând ultimele cuvinte spuse de Elisei lui Ilie.

Fred Bosworth i-a zis cu voce slabă:

 „Fiule, să-ţi aduci aminte de misiunea ta, pentru că propovăduieşti adevărata Evanghelie.” În timp ce îşi ţinea prietenul de mână, Bill a răspuns:

„Am 48 de ani şi sunt atât de obosit… Poate că slujba mea s-a terminat.”

„Nu-i adevărat. Eşti tânăr şi slujba ta nici n-a început aşa cum a fost arătat. Să stai pe câmpul Evangheliei şi nu-i lăsa pe aceşti predicatori penticostali să tulbure Apa cu fanatismul lor. Du-te înainte cu Evanghelia pe care o ai, pentru că eu cred că eşti un apostol şi un proroc al Domnului nostru.”

„Frate Bosworth, tu ai predicat Evanghelia înainte să mă fi născut eu. Din toţi aceşti ani, care a fost cel mai minunat timp al vieţii tale?”

Şi bătrânul Bosworth a răspuns fără nici o ezitare: „Cel mai minunat moment al vieţii mele este chiar acum. În curând, Cel despre care am predicat în toţi anii aceştia, Cel pe care Îl iubesc, va intra pe uşa aceasta şi eu voi pleca cu El.”

Bill îl privea ca pe unul egal cu Avraam, Isaac şi Iacov:

Frate Bosworth, noi amândoi credem acelaşi lucru. Prin harul lui Dumnezeu, voi propovădui Evanghelia până la ultima răsuflare a trupului meu. Nu voi face compromis cu Cuvântul şi voi sta cât se poate de sincer pentru Isus Hristos, iar într-o zi ne vom reîntâlni într-o Ţară  mai bună, unde amândoi vom fi pururi tineri.”

Bosworth a zâmbit slăbit: „Fii fără grijă, frate Branham. Vei fi acolo.”

O lună mai târziu, Fred Bosworth a intrat timp de două zile în comă, apoi a deschis deodată ochii şi s-a ridicat din pat. Întinzând mâna, a început să dea mâna cu cineva invizibil: „Frate Jim, nu te-am văzut de multă vreme, de când ai murit. Tu te-ai întors la Domnul la una din meetingurile mele din Joliet, Illinois. Soră Julie, pe tine te-am condus la Domnul în adunarea mea din Winnipeg.”

Timp de două ore a salutat oamenii (din încăpere?) care veniseră la Domnul prin slujba lui, dar muriseră deja. La urmă, şi-a pus din nou capul pe pernă şi a adormit în braţele lui Isus. Fred Bosworth avea 84 de ani când a păşit pe calea spre veşnicie.

Capitolul 76: America stă ca Israel, la Cades – Barnea (1956 – 1957)

   Asemenea campaniilor din Germania şi Elveţia, campania lui William Branham din Mexic a avut un succes răsunător. În cele cinci seri petrecute la Tacubaya, un număr de douăzeci de mii de oameni şi-au predat vieţile lui Isus Hristos. Bill a constatat cu bucurie că în Mexic s-a împlinit prima parte a viziunii pe care o avusese în decembrie 1955.

Papucul copilaşului şi lecţia de pescuit erau alegorii şi le putea înţelege cu uşurinţă, dar partea cu cortul părea foarte greu de înţeles. Simboliza partea a treia a slujbei sale, sau va predica într-un cort gigantic sau într-o catedrală? Nu ştia. S-a gândit că dacă viziunea se referea la un cort adevărat, ar fi bine să caute unul, aşa că i-a rugat pe managerii lui să caute cel mai mare cort care putea fi cumpărat sau închiriat. Totuşi, viziunea îi clarifica un lucru: acum ştia că Dumnezeu dorea să-şi confirme lucrarea evanghelistică.

Miner Arganbright a vrut ca William Branham să se întoarcă în luna iulie în Europa sau în Africa, dar după ce s-a rugat pentru aceste propuneri, Bill a spus că nu poate pleca nicăieri deoarece Duhul Sfânt i-a cerut să rămână pe pământ american. Simţea o urgenţă pe care nu o mai simţise niciodată înainte: era ca şi cum ar fi fost un an crucial pentru Evanghelia din America.

De multe ori în timpul anului 1956, Bill a spus:

„Prezic că Statele Unite ale Americii ori Îl vor primi pe Hristos, ori vor începe să cadă din har începând cu anul acesta! Nu Domnul mi-a spus aceasta, dar cred că în anul acesta America Îl va primi pe Hristos sau Îl va respinge. Şi eu prezic că Îl va respinge!”

 

În ianuarie, el a predicat la Jeffersonville, mesajul intitulat „Macazul timpului”, în care a identificat şapte locuri majore în istorie, în care Atotputernicul Dumnezeu a schimbat cursul şi a început ceva nou. În cursul acestor schimbări, El a vizitat pământul în mod special. Cuvântul „macaz” înseamnă „două lucruri care se intersectează”, iar în predica lui, Bill se referea la natural şi supranatural. El a identificat aceste „macazuri”  în timpul lui Noe, în timpul lui Moise, în timpul lui Avraam, în timpul lui Ilie şi în timpul lui Isus.

William Branham a detaliat cel de-al cincilea mare macaz şi a spus: „Ioan Botezătorul a fost prorocul, iar Gavril, Îngerul. Ei au apărut cam cu 33 de ani înainte de macazul timpului. Dumnezeu i-a avertizat mai dinainte pe oameni că macazul era aproape. Astfel, îl vedem pe Ioan stând lângă Iordan, predicând şi vorbindu-le oamenilor despre Cel ce avea să vină.

După un timp, Şi-a făcut prezenţa nimeni altul decât Însuşi Omniprezentul înfăşurat în carne. Marele IaHVeH Dumnezeu S-a descoperit în Fiul Său Isus Hristos. Şi iată că într-o noapte Isus a adormit într-o corabie clătinată de furtună. El era foarte obosit şi nu i-a dat importanţă, dar timpul a ajuns la un macaz şi trebuia să se întâmple ceva. Astfel, El Şi-a pus piciorul  pe marginea bărcii şi a spus: „Mare, taci!” Şi eu vă spun: în acea corabie Se afla chiar Creatorul cerurilor şi al pământului, de aceea natura trebuia să-L asculte şi să i se supună. Când vorbeşte Omniprezenţa Lui, se întâmplă lucruri supranaturale! Amin.

În ce priveşte timpul nostru, Bill a spus: „Eu cred că noi trăim aproape de a doua venire a Domnului Isus. Prima dată, El a venit ca un Copilaş, dar acum va veni ca Împărat al slavei, ca să Se răzbune pe cei care nu vor să asculte Cuvântul lui Dumnezeu.

Propovăduirea Cuvântului este un lucru foarte bun, deoarece ştim cu toţii că credinţa vine prin auzirea Cuvântului. Dar întotdeauna a fost nevoie de ceva supranatural care să adeverească că Atotputernicul Dumnezeu este viu şi lucrător. Noi trebuie să avem supranaturalul. Mai mult, eu cred că Biserica se află în faţa  celei mai mari desfăşurări de adeverire a Omniprezenţei, pe care a văzut-o lumea vreodată. Noi suntem la macaz. Ce urmează? Isus va veni a doua oară, în slavă, să-i primească pe cei care au adormit în Hristos şi trăiesc în Dumnezeu. Da, Dumnezeu îi va lua pe toţi cu El, pentru că „cei blânzi vor moşteni pământul,” şi va începe Mileniul.

Acolo nu va mai fi război, nici boală, nici necaz şi nici durere, pentru că vom trăi de-a pururi în prezenţa Lui.

Toate semnele şi lucrurile acestea arată că noi suntem încă în necaz.”

După campania din Mexic, William Branham a continuat să se roage pentru bolnavi în meetingurile lui, dar şi învăţa mult mai mult decât înainte. Îngerul i-a explicat că vindecarea divină este momeala din cârlig, ca să capteze atenţia oamenilor. Cârligul este Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este lucrul cel mai important, deoarece creştinii aveau nevoie să fie zidiţi pe principiile fundamentale ale credinţei, pentru că altfel credinţa lor era zadarnică.

 

La Sturgis, Michigan, el a învăţat din nou despre cele trei curţi ale cortului, subliniind cât era de important pentru creştini să păşească după perdea, în Sfânta Sfintelor, ceea ce simboliza botezul Duhului Sfânt. El a spus:

„Mulţi din cei ce sunt creştini, au greutăţi şi se luptă tot timpul să reziste. Eu cred că acest lucru li se întâmplă pentru că le lipseşte învăţătura corectă a Bibliei. Nu există că creştinul „rezistă”. Hristos îl ţine. Întregul principiu creştin se bazează pe odihnă, deoarece Isus a spus: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihna.” (Matei 11.28).

Observaţi? Nu este ceea ce faceţi voi, ci ceea ce a făcut Hristos pentru voi ca să aveţi odihna. Cineva mi-a spus odată că îl caută pe Dumnezeu. Aşa ceva este greşit, pentru că nici un om nu L-a căutat vreodată pe Dumnezeu, ci Dumnezeu este Cel care îl caută pe om.

După ce Adam a păcătuit în grădina Eden, ar fi trebuit să alerge prin grădină strigând: „Tată, Tată, unde eşti?” Dar Dumnezeu a fost Cel care S-a dus prin grădină şi a strigat: „Adame, Adame, unde eşti?” (Geneza 3.9). Iar Adam s-a ascuns de El. Aceasta este natura umană.”

 

Pe lângă faptul că aducea mai multă învăţătură în campaniile lui, William Branham a început să înveţe tot mai mult şi în Tabernacolul din Jeffersonville. Ori de câte ori se afla în Jeffersonville, reverendul Orman Neville se dădea bucuros la o parte pentru a-l lăsa pe Bill să se adreseze meetingurii. Dar predicile  din Jeffersonville erau diferite de cele predicate în altă parte. În timpul campaniilor evanghelice, mulţimea amestecată de oameni nu îi permitea să abordeze orice subiect, dar în Tabernacolul Branham se simţea liber şi intra cât putea de adânc pentru a le explica învăţătura Bibliei. Multe din predicile ţinute în Jeffersonville au fost înregistrate, deoarece el a înţeles efectul pe care îl vor avea pe termen lung. În fiecare săptămână, oamenii cereau tot mai multe şi mai multe predici înregistrate, mulţi dintre ei ascultându-le de mai multe ori.

 

Pe 27 mai 1956, William Branham a predicat în Tabernacolul din Jeffersonville despre Cades-Barnea, oaza din deşertul Sinai, unde a tăbărât Israelul în timp ce doisprezece bărbaţi au mers să iscodească ţara făgăduită. Când s-au întors, iscoadele au povestit diferit despre ţară, iar poporul a trebuit să ia o decizie: vor merge înainte să cucerească ţara, sau se vor întoarce în pustiu şi vor căuta un alt loc unde să se stabilească?

Într-adevăr, în calea cuceririi Canaanului erau obstacole mari, dar Dumnezeu le promisese acea ţară. Adevărata întrebare care se ridica, era spirituală: „Trebuiau să-l creadă pe Moise sau nu?” Moise le spusese că Dumnezeu le făgăduise acea ţară, dar israeliţii au decis să nu-l creadă. Urmarea neascultării lor a fost că au fost siliţi să hoinărească timp de patruzeci de ani prin pustie, până a murit toată acea generaţie necredincioasă; copiii lor fiind aceia care au intrat în final în ţara făgăduită.

Bill a spus că biserica creştină din America este în faţa aceleaşi decizii. El simţea că America anului 1956 se afla la propriul ei Cades-Barnea. Ea stătea în faţa deciziei.

 

Pe 17 iunie, William Branham a predicat despre „Apocalipsa, Cartea simbolurilor”. El a prezentat scena din Apocalipsa 5, unde Dumnezeu stătea pe tron în cer, ţinând în mână o Carte care era închisă şi pecetluită cu şapte peceţi, şi nimeni din cer sau de pe pământ nu a fost găsit vrednic s-o ia şi să-i rupă peceţile. Atunci a păşit în faţă Mielul lui Dumnezeu, pentru că El a fost vrednic să rupă cele şapte peceţi ale Cărţii.

Prorocul Daniel a văzut aceeaşi Carte şi a spus că va fi pecetluită până în zilele din urmă.

În continuare, Bill s-a oprit la Apocalipsa 10 şi a arătat cum a venit jos din cer un Înger care avea curcubeul deasupra capului. Acest Înger a pus un picior pe uscat şi unul pe mare şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic, că în zilele îngerului al şaptelea se va sfârşi taina lui Dumnezeu.

Bill a citit Apocalipsa 1.1: „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan.”

Un înger. Cum avea să le facă cunoscut? Dumnezeu a dat descoperirea lui Isus Hristos slujitorului Său, unui proroc, căruia i-a făcut-o cunoscută printr-un înger. Amin. Nădăjduiesc că înţelegeţi!”

El a citit mai departe: „…care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos, şi a spus tot ce a văzut.

Ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii, şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!”

Priviţi! Când este vremea aproape? Când descoperirea lui Isus Hristos este dată Trupului lui Hristos; şi Hristos a fost descoperit ca viu, nu ca mort, trăind în Biserica SA şi făcând aceleaşi lucruri pe care le-a făcut şi în trecut; aceeaşi slujbă, aceeaşi Evanghelie, acelaşi semn al lui Hristos cel înviat.

Vremea este aproape atunci când El este descoperit de către îngerul Său, Bisericii Lui. De atunci, până acum, taina lui Isus Hristos nu a fost descoperită niciodată. Aceasta s-a întâmplat doar în ultimii ani. Vremea este aproape!”

 

În 1954, când William Branham a predicat în California, a spus că în anul 1956 vor fi cincizeci de ani de când Duhul Sfânt a început o trezire în Misiunea de pe strada Azusa din Los Angeles, o trezire care a restituit bisericii darurile Duhului, în special darul vorbirii în limbi, tălmăcirea şi prorocia. Acea trezire s-a răspândit rapid în jurul lumii, începând mişcarea Duhului a secolului 20.

În 1954, Bill a sugerat că ar fi frumos să fie o aniversare de cincizeci de ani a trezirii din strada Azusa, însoţită de o campanie maraton. Această idee a fost agreată de predicatorii penticostali, care au organizat un raliu jubiliar pentru 16-22 septembrie 1956, adică în aceeaşi săptămână în care S-a revărsat Duhul Sfânt în anul 1906 peste Misiunea de pe strada Azusa.

În septembrie 1956, William Branham a luat trenul şi a plecat din Jeffersonville spre Los Angeles ca să participe la raliul de pe strada Azusa. Era programat să vorbească de două ori în timpul acelei săptămâni.

În prima seară, în sala Angelus Temple au fost în jur de 5000 de oameni. Adunarea a fost deschisă de Demos Shakarian, preşedintele Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline. În introducerea pe care a făcut-o, Shakarian a întărit legalitatea trezirii de pe strada Azusa, spunând că „Cincizecimea nu este o denominaţiune, ci este o experienţă.”

William Branham a extins această idee în predica sa intitulată „Jubileul Azusa”. El a explicat că cuvântul „cincizecime” înseamnă „al cincizecilea an”. La evrei, cincizecimea se referea la una din sărbătorile din Legea mozaică, în timp ce la creştini se referă la a cincizecea zi  de la învierea din morţi a lui Isus Hristos, ziua în care Duhul Sfânt a coborât pentru prima dată peste Biserica creştină. Ca şi cuvântul „cincizecime”, cuvântul „jubileu” vine din timpul lui Moise şi este de fapt un status al Legii mozaice.

 Astfel, Dumnezeu le-a poruncit izdraeliţilor că aibă un an de odihnă la fiecare cincizeci de ani. În timpul anului jubiliar, ogoarele trebuiau lăsate nelucrate; fiecare trebuia să se întoarcă la moşia lui, iar robii trebuiau eliberaţi (Levetic 25.8-13). Legea mozaică conţinea nişte porunci interesante referitoare la eliberarea robilor. Când venea anul de veselie sau de eliberare, dacă vreun rob voia să rămână la stăpânul lui, putea s-o facă. Pentru aceasta, acelui rob i se găurea lobul urechii semnificând că dorea să rămână rob pentru totdeauna (Exod 21.2-6; Deuteronom 15. 12-17).

În timpul anului jubiliar, orice rob putea să ia ce hotărâre voia.

Folosind lucrul acesta ca un exemplu, Bill a prezentat aceeaşi şansă fiecărui bărbat, femei sau copil robit de păcat. El a spus: „Acesta este un tip perfect, care poate fi aplicat astăzi când fiecare om trebuie să facă o alegere între Pecetea lui Dumnezeu şi semnul fiarei.

Pavel a spus: „Credinţa vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu…” (Romani 10.17).

Când un om aude că poate fi liber şi refuză eliberarea de păcat, este însemnat, despărţit de Dumnezeu şi primeşte semnul fiarei. Când bărbaţii şi femeile aud această Evanghelie minunată a Domnului Isus Hristos, care le spune că trebuie să fie botezaţi cu Duhul Sfânt, ei trebuie să ia o decizie. Dacă acceptă, primesc eliberarea în Hristos; dacă refuză, sunt însemnaţi şi îndepărtaţi de Hristos. Deci, contează atitudinea pe care o ai faţă de Cuvânt.”

El a vorbit despre bărbaţii şi femeile care s-au adunat în anul 1906 pe strada Azusa: oameni obişnuiţi care s-au smerit înaintea lui Dumnezeu şi au stat în rugăciune multe ore, până când atracţia lumii a dispărut şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a aprins ca un foc în sufletele lor. Bill a mai spus că dacă creştinii din anul 1956 ar face acelaşi lucru, ar obţine aceleaşi rezultate.

Predica lui a mişcat sute de oameni, care au venit în faţă rugându-L pe Dumnezeu să-i boteze cu Duhul Sfânt.

Dar nu tuturor le-a plăcut felul cum a predicat. Unii  s-au simţit ofensaţi când el a spus că păcatul din biserică este cel care împiedică trezirea. Astfel, după serviciu, o femeie i-a spus alteia: „Branham greşeşte aici! Ca americani, noi avem dreptul să fumăm şi să purtăm pantaloni scurţi dacă vrem! Dacă aş fi stat lângă uşă, aş fi ieşit afară.”

Cea de-a doua femeie era prietenă cu Bill şi ea i-a relatat acel comentariu.

 

În seara următoare, Bill a predicat mesajul „Mielul şi porumbelul”. Când Ioan Botezătorul L-a văzut pe Isus venind spre el, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.” Şi după ce Isus a fost botezat, a adăugat: „Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El. (Ioan 1.29,36).

În continuare, Bill a arătat că mielul şi porumbelul sunt unele din cele mai blânde creaturi din lume. De ce le-a folosit Dumnezeu ca să-L simbolizeze pe El? Fiul lui Dumnezeu L-a ascultat întotdeauna pe Tatăl Său. Isus Hristos avea dreptul să trăiască, dar ca Miel al lui Dumnezeu, a renunţat de bună voie  la drepturile Sale pământeşti şi a permis să fie sacrificat pe Calvar, astfel ca toţi cei care cred în El să poată trăi veşnic.

Isus Hristos este Exemplul nostru, de aceea se cuvine să ne supunem în totul voii Tatălui, aşa cum a făcut-o şi El.

Isus Şi-a asemănat poporul cu oile, iar pe Sine S-a numit blândul Păstor care Îşi caută oile pierdute. (Daniel 5.25-27). Oaia îşi dă de bună voie lâna celui care o tunde. Tot aşa, şi creştinii renunţă de bunăvoie  la dreptul lor de a trăi o viaţă păcătoasă, pentru a-L urma pe Păstorul cel bun într-o viaţă mai bună.

 

În primul pătrar al anului 1956, pe lângă învăţăturile despre subiectele obişnuite, ca dragostea, harul şi vindecarea divină, Bill a predicat şi despre subiecte mai grele, cum ar fi păcatul şi judecata lui Dumnezeu.

În Jeffersonville, el a predicat mesajul „Scrisul de mână de pe perete,” o predică în care  era arătată atitudinea lui Beltşaţar şi a petrecăreţilor lui, în paralel cu atitudinea multor americani faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Daniel a tălmăcit scrisul supranatural de pe perete: „Ai fost cântărit şi ai fost găsit uşor.” (Daniel 5.25-27).

Mai târziu, Bill a predicat despre „Un profet care roşeşte”, referindu-se la stânjeneala pe care a simţit-o Ezra când a văzut păcatul şi perversiunea din Israel. El a comparat zilele lui Ezra cu anul 1956 şi a spus:

„Acesta nu este un subiect despre care să vorbesc prea uşor. Aş putea să mă gândesc la multe alte lucruri, despre care mi-ar fi mult mai uşor să vorbesc, dar ce se va întâmpla, fraţilor, dacă în acest timp plin de păcat şi adulter, nu se ridică nimeni să aducă o avertizare? Trebuie să fie cineva care să vorbească despre aceste lucruri!  Poate nici Ezra nu a vrut să vorbească despre aceasta, dar a trebuit s-o facă.

Bill nu s-a limitat să abordeze astfel de subiecte numai în Jeffersonville. Dimpotrivă! În predicile sale evanghelice, el a predicat tot mai mult împotriva păcatului, chemându-i pe oameni la sfinţire; invocând nevoia ca creştinii să renunţe la ce era la modă în lume şi să trăiască sfinţi şi curaţi înaintea lui Dumnezeu. El cita adesea versurile unui cântec care spune:

 

„Am lăsat jos barierele, am lăsat jos barierele,

Am făcut compromis cu păcatul,

Am lăsat jos barierele, şi oile au ieşit

Dar caprele cum au intrat înăuntru?”

 

Apoi răspundea: „Caprele au intrat pentru că aţi făcut compromis  cu păcatul şi aţi lăsat barierele jos.”

 

Pe 5 octombrie 1956, William Branham a predicat la Chicago, mesajul intitulat „Faţa vopsită a Izabelei”, în care  s-a folosit de povestea Izabelei, soţia împăratului Ahab, pentru a arăta cum nu ar trebui să se poarte o femeie. (1 Împăraţi 21.1-24; 2 Împăraţi 9.30-37).

El a făcut o paralelă între imoralitatea Izabelei şi declinul moral al femeii din America modernă, un declin moral care s-a furişat chiar şi în bisericile creştine. A predicat împotriva femeilor care poartă pantaloni, îşi taie părul, se machiază şi fumează; şi a învăţat că femeile trebuie să fie supuse soţilor lor şi să nu încerce să se ridice deasupra lor în casă. El a spus:

„Dacă Duhul Sfânt este în mine, ar trebui să puneţi în ordine aceste lucruri înainte de ziua judecăţii. Să nu-i permiteţi pastorului vostru să vă spună altceva, pentru că aceasta este „Aşa vorbeşte Domnul!: din cuvântul lui Dumnezeu.”

Să nu uitaţi că atunci când aceste păcate se strecoară printre oameni, Dumnezeu va avea pe cineva care să se ridice şi să le spună Adevărul.  În timpul Izabelei, Dumnezeu l-a avut pe prorocul Ilie Tişbitul, care a mers drept înaintea împăratului şi i-a spus: „Ahab, tu eşti greşit, iar Dumnezeu te va face răspunzător pentru lucrurile acestea.”

Dar ce a făcut Izabela? L-a urât pe Ilie pentru că i-a spus ce era bine şi ce era rău. Vedeţi? Dacă îi vei spune adevărul cuiva, te va urî în loc să se pocăiască. Ei ar trebui să se pocăiască şi să Îi mulţumească lui Dumnezeu pentru că le-a descoperit Adevărul, dar nu este aşa.”

Bill nu a îngrădit criticile la adresa femeilor şi a spus:

„Să vă fie ruşine, fraţilor creştini care sunteţi atât de slabi încât le lăsaţi pe soţiile voastre să facă astfel de lucruri! Aceasta arată din ce sunteţi făcuţi. Dumnezeu să aibă milă de voi dacă nu sunteţi destul de bărbaţi ca să faceţi ordine în casele voastre!”

Pentru ca oamenii să nu îşi facă o impresie greşită, Bill a clarificat ceea ce a vrut să spună:

„Vă rog să nu înţelegeţi greşit. Soţia ta nu este preşul de la uşă. Ea este draga inimii tale, de aceea ar trebui să vă aşezaţi împreună jos şi să discutaţi despre aceste lucruri; să citiţi împreună din Biblie şi să vă rugaţi. Dacă ar face aceasta cât mai mulţi dintre bărbaţii creştini, în biserică nu ar mai fi aceste păcate.”

Bill ştia că unii s-au supărat pentru că a vorbit atât de direct, dar nădăjduia că lucrul acesta va fi privit ca o critică constructivă, spusă din dragoste.

Spre sfârşitul anului 1956, Bill i-a spus secretarului său:

„Frate Cox, m-am hotărât în inima mea să predic împotriva păcatului. Voi spune adevărul pretutindeni şi Îl voi aşeza pe Dumnezeu pe locul care I se cuvine.”

 

Pe 20 ianuarie 1956, în timp William Branham stătea retras şi făcea ultimele retuşuri la predica pe care a intitulat-o „Imitaţia creştinismului,” a fost vizitat de un prieten vechi din Canada. Bill a observat cât de mult îmbătrânise prietenul său de când nu îl mai văzuse, ceea ce l-a făcut să se gândească cât de mult a îmbătrânit el însuşi. În 1947, acest predicator canadian avea o mustaţă neagră, iar acum, la 50 de ani mustaţa lui era mai mult căruntă. Bill avea 48 de ani, iar părul lui odată des, negru şi creţ, era acum slab şi cărunt.

Prietenul său i-a zis: „Frate Branham, cu doi ani în urmă am crezut că Domnul m-a chemat să slujesc în Statele Unite, şi pentru o vreme am lucrat ca evanghelist. În timp ce umblam prin ţară, am observat că sunt două feluri de biserici: ori sunt reci, formale şi indiferente, ori sunt fanatici.

Cu câteva luni în urmă, o biserică din State m-a chemat să fiu păstor acolo. Am avut unele reţineri când am văzut cum băteau în pian şi loveau în scaune. S-au calmat când am început să predic, aşa că am nădăjduit că i-am putut mişca. La sfârşitul predicii am spus: „Haideţi să Îl lăudăm pe Domnul şi să Îi predăm vieţile noastre. În momentul acela, un tânăr a alergat la amvon şi a spus: „Amin, predicatorule. Uită-te la mâinile mele! Toată dimineaţa a curs ulei din ele. Aleluia! Dacă vin oamenii sus, am să le dau acest ulei de ungere pentru vindecare!”

Eu m-am întors spre el şi i-am zis: „Băiete, găseşte-ţi un scaun şi stai jos!”

Ştii ce a urmat, frate Branham? Bătrânii au venit în faţă şi mi-au spus să-mi caut eu un loc şi să stau jos.”

Spunând acestea, canadianul şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a început să plângă. Bill a atins umărul prietenului său şi i-a zis:

„Ştiu cum este. Am văzut şi eu aceste grupări peste tot unde am fost: bisericile intelectuale pe o parte, şi bisericile emotive pe partea cealaltă. Uneori, sunt foarte potrivnice una celeilalte, de aceea este foarte greu să găseşti o cale de a te apropia de  ele cu Cuvântul Evangheliei.

„Frate Branham, ca evanghelist tu ai umblat mult printre ei; cum ai putut să-ţi păstrezi echilibru între aceste două extreme?”

„Este numai harul lui Dumnezeu.”

„Ei bine, eu intenţionez să mă întorc în Canada ca să scap de aceste duhuri rele.”

Chiar în timpul acela a bătut la uşă Rhode Cox, secretarul lui Bill, care a venit să-l ducă la biserică. În drum spre biserică, Bill se gândea:

„Doamne, prietenul meu canadian are dreptate.  Din ziua când am aşezat piatra de temelie în tabernacolul meu, a fost o luptă continuă şi grea, deoarece ambele extreme trăgeau de mine în timp ce eu stăteam în mijloc şi încercam să le prezint Evanghelia adevărată. Anul trecut am încercat din greu să-i echilibrez pe oameni, să stea pe Cuvânt, astfel încât creştinii au uitat diferenţele dintre ei şi au stat împreună în unitate. Tot anul am avut simţământul că trebuie să învăţ ca şi cum ar fi fost anul de decizie al Americii. Dar astăzi pot spune că foarte puţine s-au schimbat. Ce va fi cu aceste biserici americane, Doamne? Ce se va întâmpla cu ele?”

În clipa următoare, Bill a auzit o voce clară ca un corn de bariton, care i-a zis:

„Ce-ţi pasă ţie? Tu urmează-Mă pe Mine!”

Rhode Cox a încetinit la stop şi a semnalizat să ia curba. În timpul acesta, gândurile lui Bill au alunecat înapoi, spre o dimineaţă a anului 1933 când a pus piatra de temelie a Tabernacolului Branham. După ce Îngerul i-a arătat o viziune cu clădirea terminată, i-a spus:

„Acesta nu este Tabernacolul tău!” după care l-a dus într-o livadă. Cerul de deasupra era albastru, fără nici un nor.  Şi Îngerul i-a zis: „Acesta este Tabernacolul tău.”

Livada avea două rânduri de pomi: un rând cu pruni şi un rând cu meri. La fiecare capăt de rând era câte un vas gol, iar Îngerul i-a zis: „Vei planta în acele două vase goale.” În viziune, Bill a rupt o ramură dintr-un măr şi a împlântat-o  într-un vas, apoi a rupt o ramură dintr-un pom şi a împlântat-o în celălalt vas. Instantaneu, din fiecare vas a crescut câte un pom, şi fiecare a făcut roade, iar un glas din cer a spus: „Ai făcut bine! Întinde mâinile şi culege recolta.” Curând a început să sufle un vânt puternic, care a scuturat roadele. Bill a luat cu o mână un măr, iar cu cealaltă o prună.

Glasul a spus din nou: „Când vei ieşi din această viziune, să citeşti din 2 Timotei 4.2-5:

…propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.

Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor.

Îşi vor întoarce urechile de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.

Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist, şi împlineşte-ţi bine slujba.”

De atunci, Bill a citit adesea acest capitol.

 

În 1933, viziunea l-a pus în încurcătură. Dar în 1957 când a privit în urmă, a putut vedea însemnătatea ei. Cerul albastru reprezenta slujba lui din lumea întreagă. În 1946, când Dumnezeu l-a chemat la o slujbă internaţională, Bill a plecat ca evanghelist independent, fără să fie afiliat la nici una din denominaţiunile creştine, ceea ce i-a dat libertatea de a merge oriunde era invitat.

Pentru că penticostalii îmbrăţişau darurile duhovniceşti, nu a fost deloc surprinzător faptul că au devenit unii din cei mai mari susţinători ai lui William Branham. Cele două rânduri de pomi din livadă reprezentau cele două fracţiuni din mişcarea penticostală: trinitarienii şi unitarienii. Deşi aveau multe în comun, între cele două grupări existau conflicte privitor la dumnezeire. Pe scurt, gruparea unitariană credea într-un singur Dumnezeu, şi afirma că nu este nici o diferenţă între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Gruparea trinitariană susţinea că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei persoane distincte care alcătuiesc împreună un singur Dumnezeu.

Mulţi ani, Bill a umblat cu atenţie printre aceste două fracţiuni, încercând să nu le ofenseze pe nici una dintre ele, ca să poată avea părtăşie cu amândouă. Dar când a primit îndemnul de a se  îndrepta spre învăţătura fundamentală a credinţei creştine, n-a mai putut evita subiectul despre dumnezeire. În definitiv, natura lui Dumnezeu era punctul de pornire al Adevărului. Cum se pot apropia creştinii de Făcătorul lor dacă nu ştiu mai întâi cine este Dumnezeu?

Astfel, Bill a spus că atât unitarienii cât şi trinitarienii sunt greşiţi, Adevărul aflându-se între cele două extreme. El învăţa că Dumnezeu este într-adevăr Unul singur. Astfel, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei persoane diferite într-un singur Dumnezeu, ci este vorba de un singur Dumnezeu care S-a manifestat sau S-a descoperit în trei slujbe diferite.

În Vechiul Testament, Dumnezeu S-a arătat ca Tatăl cel Atotputernic. În Noul Testament a devenit Om ca să Îşi răscumpere poporul, iar la sfârşit, acelaşi Dumnezeu locuieşte în poporul Său prin Duhul Sfânt.

Wiliiam Branham a spus: „Lucrul de care au nevoie penticostalii este o lecţie bună din Biblie. Atunci nu vor mai fi printre voi atât de multe nonsensuri. Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. El avea Duhul fără măsură. Dumnezeu nu a locuit parţial în Fiul Său, ci tot ce era Dumnezeu era în Fiul Său Isus Hristos (Coloseni 2.9). Tot ce era Dumnezeu, a turnat în Isus Hristos; şi tot ce era Hristos a turnat în Biserică, dar voi penticostalii, refuzaţi în continuare să vedeţi aceasta.  Vedeţi? Isus a spus: „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, pentru că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl Meu.” (Ioan 10.37-38).

 

Pe 2 februarie 1957, William Branham a participat la Convenţia Oamenilor de Afaceri Creştini din Evansville, Indiana. La această convenţie de o zi, dr. Roy Weed, un prezbiter al bisericilor „Adunarea lui Dumnezeu” din Indiana, a criticat în public poziţia lui Bill în ceea ce priveşte dumnezeirea, botezul, dovezile botezului cu Duhul Sfânt şi a purtării creştinilor în special în Biserică.

„Fratele Branham,” a spus el, „încearcă să umble pe mijlocul drumului în ce priveşte aceste aspecte. Dar acest lucru nu este etic. Un om care merge pe mijloc, va ajunge pe dinafară.”

Când i s-a dat ocazia să răspundă la această provocare, Bill a spus:

„Dr. Weed, calea pe care mergem noi are un singur sens. Astfel, ori mergi înainte cu Dumnezeu, ori vei cădea într-o parte sau alta. Noi nu avem nevoie de toate aceste lucruri formale şi nici de acest fanatism pe care îl vedem astăzi!

Cerul este plin de Duhul Sfânt autentic, deci nu este nevoie de nici un înlocuitor. De ce încercaţi să ajungeţi în cer pe baza unor senzaţii când Cuvântul lui Dumnezeu spune că nu este posibil? De ce să acceptaţi un înlocuitor, prin aderarea la o biserică sau la vreun grup care spune că trebuie să sari în sus şi în jos sau să-ţi curgă ulei din palme sau sânge pe faţă? Aceste lucruri vin din iad! Dacă credeţi că sunt un proroc al lui Dumnezeu, primiţi ce vă spun şi staţi departe de asemenea lucruri!”

Mai târziu, el a predicat împotriva fanatismului creştin care cuprinsese Coasta de Vest, dar acum se părea că se întindea şi cuprindea şi alte părţi ale ţării. Un predicator din Los Angeles a câştigat audienţă naţională pentru că i-a apărut sânge pe mâini când s-a rugat pentru bolnavi. El pretindea că acela era sângele lui Isus Hristos, aşa că mii de oameni s-au adunat să vadă acea înşelăciune. Lucrul acesta l-a dezgustat pe William Branham, care a condamnat în public această înşelăciune spunând că nu poate fi sângele lui Isus. Dacă ar fi fost adevărat, însemna că s-a întors trupul fizic al lui Isus, ori aşa ceva este un nonsens. Iar dacă nu era sângele lui Isus, era fără importanţă, pentru că nici un text biblic nu face legătura între picurii de sânge uman şi vindecarea divină.

El i-a mustrat în mod repetat pe creştinii care au acceptat semne şi minuni care nu aveau nici o legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu. Tot ceea ce face, zice sau gândeşte un creştin, trebuie să fie în concordanţă cu Biblia.

 

Din 10 până în 17 februarie 1957, William Branham a predicat în Minneapolis, Minnesota, următoarea campanie fiind programată să înceapă pe 26 februarie la Madison Square Garden din Phoenix, Arizona, ceea ce înseamnă că înainte de plecarea în Arizona avea o săptămână liberă.

În săptămâna aceea a primit numeroase telefoane de la predicatori care erau îngrijoraţi de faptul că fanatismul pătrundea tot mai mult în bisericile lor, şi îi cereau ajutorul. Într-o zi a primit 30 de astfel de telefoane în mai puţin de două ore. Apelurile sunau în felul următor: „Frate Branham, fanatismul de pe Coasta de Vest a atins şi partea aceasta. Te rugăm să vii la noi, pentru că sunt sigur că poporul te va asculta. Dacă nu vii, mă tem de ceea ce va urma…”

„Frate, nu pot veni acum” a răspuns Bill. „Le-am promis fraţilor din Phoenix că voi merge acolo. Tu eşti un om al lui Dumnezeu. Ridică-te la amvon, ia Cuvântul lui Dumnezeu şi predică direct, pentru că Isus a spus clar că „Oile Mele ascultă glasul Meu şi nu vor merge după un străin.” (Ioan 10.27,5).

Campania din Phoenix a durat două săptămâni. Într-o seară, William Branham a explicat fanatismul în predica intitulată: „Dumnezeu Îşi ţine Cuvântul!” Pentru tema aceasta a folosit un tex din Exodul copiilor lui Israel din Egipt. El a spus că în Exod 12.38 scrie că împreună cu copiii lui Israel, din Egipt a ieşit o mulţime amestecată. Mulţimea aceea amestecată l-a văzut pe Moise făcând semne supranaturale în Egipt şi s-au adunat în jurul lui, dar în inimile lor nu erau convertiţi; ei încercau doar să-i imite pe credincioşii adevăraţi.

Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi.

Bill a vorbit despre negrul cu un singur ochi din Los Angeles, care a primit botezul cu Duhul Sfânt în anul 1906, în timpul revărsării de pe strada Azusa. El a spus: „De atunci, Dumnezeu a pus torţa Sa în mâinile oamenilor care doreau experienţa cincizecimii descrisă în cartea Faptelor. El a restituit darul vorbirii în limbi, iar voi penticostalii, l-aţi primit. Dar ce s-a întâmplat? Aţi făcut din el o doctrină învăţând că dovada iniţială a primirii Duhului Sfânt a fost vorbirea în limbi. Mai mult, aţi spus că nimeni nu poate primi Duhul Sfânt fără vorbirea în limbi şi că oricine vorbeşte în limbi are Duhul Sfânt. Când aţi făcut din aceasta o doctrină, Dumnezeu a luat torţa din mâna voastră şi a mers mai departe!

Voi, unitarienii v-aţi ridicat şi aţi botezat în Numele lui Isus. Lucrul acesta este în ordine, pentru că este biblic. Dar ce s-a întâmplat? V-aţi organizat şi aţi pus punct după asta, aşa că Dumnezeu Şi-a luat torţa şi de la voi.

Apoi Dumnezeu a început mişcarea interconfesională a vindecării divine. Şi ce s-a întâmplat? Prea mulţi oameni  şi-au bazat slujbele pe senzaţii fanatice. Mişcarea penticostală a căzut cu faţa în jos în emoţii care nu au nici un fundament biblic. Fundamentul Lui este Cuvântul lui Dumnezeu.

Ascultaţi-mă, fraţilor! Voi nu veţi fi mântuiţi prin semne sau senzaţii, ci sunteţi mântuiţi prin împlinirea condiţiilor Cuvântului lui Dumnezeu. Eu nu sunt mântuit pentru că simt că sunt mântuit, ci sunt mântuit pentru că Dumnezeu a dat făgăduinţa şi eu am împlinit condiţiile cerute de El; astfel, pe baza  Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu, pot să-l înfrunt pe Satan şapte zile pe săptămână, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu. Isus a spus clar că „Cine ascultă Cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut de la moarte la viaţă.” (Ioan 5.24). Aceasta a spus Împăratul împăraţilor. Credeţi?”

 

Când a fost în biserica lui din Jeffersonville, William Branham a vorbit şi mai apăsat cu privire la acest subiect. El a spus că Satana poate imita orice dar al Duhului Sfânt. Desigur, când a spus aceasta şi-a bazat afirmaţiile pe Scriptură. Mai mult, a arătat că o mulţime de culte păgâne fac lucruri satanice care se aseamănă foarte mult cu ceea ce creştinii numesc „experienţe ale oamenilor umpluţi cu Duhul” (Matei 7.21-23;  1 Corinteni 13.1-2; 2 Corinteni 11.13-15).

Dacă prezenţa darurilor spirituale nu poate fi folosită ca dovadă a umplerii cu Duhul, înseamnă că nici vorbirea în limbi nu poate fi o dovadă a botezului cu Duhul Sfânt.

El a spus: „Dacă spuneţi: „O, aleluia, am vorbit în limbi!” aceasta nu înseamnă mai mult decât dacă aţi cânta la chitară. Chiar dacă aţi vorbit în limbi, aţi strigat, aţi alergat în sus şi-n jos şi aţi vărsat lacrimi de parcă aţi fi tăiat ceapă, nu înseamnă nimic dacă viaţa voastră nu este schimbată!

Deci, dacă faceţi acele lucruri, plus o viată de creştin, Amin! Aceasta este bine. Dar puteţi face acele lucruri fără să aveţi acea viaţă. Prin urmare, nici unul din acele lucruri nu sunt o dovadă a Duhului Sfânt. Isus a spus că „după roade îi veţi cunoaşte”, iar roadele sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare,  bunătatea, blândeţea, credinţa, înfrânarea (Matei 7,16-12; Galateni 5.22-23).

El i-a scuturat şi i-a ofensat pe mulţi dintre penticostali prin aceste afirmaţii, ceea ce a făcut ca unii din susţinătorii lui să-l părăsească.